Trăiau odată doi fraţi pe nume Antoine şi Jacques. Ei erau cei mai buni hoţi întâlniţi până acum! Furau împreună de trei ani. Se duceau la fiecare casă din oraşul lor şi furau ce le cădea în mână. Pe uşi lăsau câte un bileţel pe care era scris o poezie. Erau două strofe, fiecare cu câte şapte versuri:
„Am trecut prin curtea voastră
Noaptea, când discret se-ngână
Turturele în fereastră,
Ori bând apă din fântână.
Inima pompează sânge,
Norii iau forme nătânge,
Everestul mai că plânge.
Joia hoţii dau năvală,
Arde roşu-ntreaga urbe,
Cuţu ce din somn se scoală,
Quick cel rău, ar vrea să turbe.
Umilit, oraşul tace
Enervat de propria pace,
Sub un ochi flămând, rapace.”
Antoine şi Jacques se semnau la sfârşitul poeziei „Armadillo”. Acesta era misterul: semnătura. De aceea nimeni nu ştia cine erau hoţii...
Într-o zi, un om pe care îl chema Hervé a descifrat poezia. Mai întâi, a remarcat că cele două strofe aveau şapte versuri şi nu patru, aşa cum era normal. Uitându-se la fiecare primă literă din fiecare vers, a observat că putea forma două nume (fiecare se regăsea în câte o strofă): ANTOINE şi JACQUES. Fiind mulţi oameni cu aceste nume, meşterul Hervé a trebuit să treacă la următorul pas: semnătura. Era Armadillo. Meşterul s-a gândit la un sinonim al acestui cuvânt: tatu. Auzind descrierile hoţilor spuse de nişte păgubaşi (care au apucat să-i zărească pe făptaşi), meşterul a aflat ce însemna semnătura. Jacques purta o pelerină, iar Antoine era tatuat din cap până în picioare. Dacă se adăugau iniţialele numelor hoţilor „a” şi „j” în cuvântul „tatu”, se forma un nou cuvânt: tatuaj. „Tatuaj” era cuvântul care îl descria pe Antoine. De asemenea, pe tatăl celor doi fraţi îl chema Armand Dilloneux. De multe ori i se spunea „Nea Pelerină”, deoarece avea un magazin de pelerine. Meşterul Hervé şi-a dat seama că nu erau doar doi hoţi, ci trei. Şi tatăl celor doi fraţi făcea parte din acest complot. De mult timp, clienţii nu-i mai dădeau lui Armand Dilloneux destui bani pe pelerine. Uneori, acesta nu primea nici măcar un bănuţ. Era ca un fel de răzbunare din partea lui Armand Dilloneux! „Pelerină” era cuvântul care îl descria pe Jacques.
Jacques avea o pelerină neobişnuită, care devenea ba albă, ba multicoloră, ba neagră. Antoine arăta ca un tatu cu carapace fiind tatuat din cap până în picioare. Tatuajele sale erau termosensibile. Dacă afară ar fi fost cald, Antoine ar fi avut parte de răcoare. Dacă afară ar fi fost rece, Antoine ar fi primit, bineînţeles, căldură. Toate aceste lucruri magice erau de la o vrăjitoare cu numele Agathe.
Până la finalul povestirii, am crezut că Antoine şi Jacques chiar există. Însă, când am citit acest paragraf, am aflat adevărul:
„- Bună dimineaţa, Dragoş! Dragoş, bună dimineaţa! Hai, trezirea, că-ntârzii la şcoală!
Vocea mamei îl smulse din inima visului.”
Totul a fost un vis! Dar Dragoş a avut un vis într-adevăr interesant. În timp ce băiatul se pregătea să meargă la şcoală, mama lui îi tot spunea să se îmbrace cu o pelerină (pentru că s-a anunţat ploaie) şi să-şi şteargă tatuajul de pe ceafă...
Dintre toate povestirile din volumul „Ce poţi face cu două cuvinte”, cea a lui Radu Paraschivescu mi-a plăcut cel mai mult! Până şi descrierea autorului mi s-a părut foarte amuzantă: „Din 1960 încoace, Radu Paraschivescu e un tip dulce. Un fel de pişcot cu burtică. (...) Lucrează în prezent la un album vanilat, cu coperţi din foietaj, pe care nimeni să nu-l poată răsfoi fără să se îndulcească. Personaj preferat: Dulcineea. Film preferat: La dolce vita. Post TV preferat: Dolce Sport. Roman preferat: Dulce ca mierea e glonţul patriei. Parfum preferat: Dolce & Gabbana. Deviză: Daţi copiilor dulciuri. Şi nu numai lor.”.
Comments
Post a Comment