„În timp ce unii dintre voi bricolează la becul-fortăreață-protector-de-examen-și-furnizor-de-cereale-cu-lapte, am să vă spun adevăratele tehnici de supraviețuire în clasa a opta. Mai exact, vă propun un ghid, Examenofobia, făcut chiar de o războinică determinată să-și învingă frica. Acest ghid cuprinde cinci pași și, nu vreau să mă laud, dar după ce o să-mi treacă lenea și-l voi scrie pe hârtie, va fi cel mai util, popular și cunoscut ghid din toată lumea.” (pag. 22)
Și, într-adevăr, cinci pași sunt oferiți, pe un ton ghiduș menit să stârnească interesul cititorilor. Însă trebuie luat în considerare faptul că instructajul nu se rezumă sub nicio formă la împărtășirea unor sfaturi utile și eventuala demonstrare a practicabilității lor. Cum am supraviețuit clasei a VIII-a nu este un ghid scris „ca la carte”, ci o colecție de trăiri și impresii, notate ca într-un jurnal și povestite din cinci perspective, aparținând unui grup de prieteni, Clara, Dora, Filip, Luca și Raul. Această inițiativă își găsește locul într-un context autentic (un liceu teoretic de pe Strada Plantelor, în București), învăluit în atmosfera tensionantă a clasei a opta și perturbat de întoarcerea neașteptată a unei „pacoste” de profesoară de germană, doamna Vlăsceanu.
„Cât am mai așteptat până să înceapă filmul – Fuga din Voronej, desigur –, m-am gândit că noi, cei din Reparabile Tempus, am putea scrie ceva despre toate poveștile din ultima vreme. Să ținem un jurnal, ceva, cred c-ar fi deosebit de pasionant. Luca probabil ar face numai glume, Clara ar scrie despre cât de enervant este Raul uneori, Filip ar descrie tehnologia străveche cu pasiune, Raul ar explica axiomele matematicii (să ridice mâna cine s-a prins de glumă!) și eu aș scrie despre Vlăsceanu și examen. Ah, la ce bazaconii mă mai gândesc și eu!” (pag. 111)
O astfel de bazaconie este totuși binevenită oricând. În ciuda titlului, cartea poate fi o lectură potrivită nu numai pentru elevii aflați în pragul Evaluării Naționale, cât și pentru cei care au trecut de acest obstacol și își doresc să experimenteze din nou anumite emoții. Întreaga acțiune pornește de la întemeierea unei societăți secrete, care are la bază vorbele poetului latin Vergiliu, Fugit irreparabile tempus (tradus ca „timpul se scurge fără întoarcere” sau the irreplaceable time escapes). O trăsătură captivantă se găsește în decizia celor cinci prieteni de a-și numi societatea Reparabile Tempus, decizie luată fără nicio urmă de ezitare, ca o formă de revoltă intenționată la adresa Timpului nerăbdător. Personajele își motivează alegerea susținând că vor să salveze lumea, însă în subconștient, știu că vor trebui să se ajute pe ei înșiși odată cu începerea anului școlar.
Întâlnirile societății capătă contur și un aer misterios din clipa în care doamna Vlăsceanu, noul „infractor periculos”, stăpânește teritoriul școlii prin comportamentul său paradoxal, aproape greu de crezut, și cei cinci prieteni sunt nevoiți să-și poarte discuțiile, pe fugă, fie pe un grup WhatsApp (numit sugestiv Fugit), fie în biblioteca școlii, de ani buni aflată în renovare. Printre numeroasele meditații pentru pregătirea examenului, sunt strecurate investigații care adâncesc din ce în ce mai mult misterul revenirii profesoarei. Pe lângă observațiile și presupunerile făcute, puse cap la cap, Clara, Dora, Filip, Luca și Raul au tendința de a rememora diverse amintiri neplăcute cu doamna Vlăsceanu și devin din ce în ce mai hotărâți de a scoate la iveală latura sa secretă. Prin urmare, fiecare journal entry presupune momente din trecut povestite în detaliu, frământări din prezent și speranțe proiectate în viitor. Adevărata putere a copiilor nu stă doar în ușurința de a-și exprima stările într-un stil neobișnuit și prietenos, ci mai degrabă în capacitatea extraordinară de a trăi simultan trecutul, prezentul și viitorul. S-ar putea spune că scopul întregii cărți este de a anula orice noțiune a timpului și de a-l trimite pe cititor cu gândul la posibilitatea unor aparente imposibilități.
„Eu însă mă plimbam printre tot ce a fost vreodată gândit și simțeam imensitatea aceasta ca și cum s-ar fi aflat în prezent. Până la urmă, care e diferența dintre ce există și ce-a existat?” (pag. 120)
Aproape că se aud, pe fundalul unor întâlniri bulversante, versuri din cântecul Time Adventure, compus de Rebecca Sugar:
Time is an illusion
That helps things make sense
So we’re always living
In the present tense. (...)
Will happen, happening, happened...
Mergând mai departe, „atemporalitatea temporară” în care se află detectivii introduce, treptat, și conceptul de escapism (revenindu-se așadar la traducerea the irreplaceable time escapes). Apar multe cazuri în care elevii de-a opta (în cazul personajelor principale, Dora, Filip și Luca) simt cu desăvârșire presiunea din partea părinților și a profesorilor, în privința examenului.
„ - Germană, română, matematică!... Ai înțeles? Trebuie să înveți pe de rost caietul!
De câte ori n-am auzit asta. Cu varianta: Nu treci examenul?! Muritor de foame ajungi. Plus, preferata mea: Ce Vianu? Ce Lazăr? Dacă nu scoți peste nouă, o să ajungi într-o clasă de retardați. Și dacă începi liceul așa, sigur îți ratezi toate șansele.” (pag. 8)
În astfel de circumstanțe, protagoniștilor nu le rămâne altceva de făcut decât să evadeze din realitate și să inventeze scenarii pe placul lor, care să le țină mintea ocupată într-un mod creativ:
„Clara: După povestea din Centrul Vechi nu mi-am mai scos din minte computerul ăla, 386, pe care scria clar Vlăsceanu. Oare ce conținea? Probabil că toate misiunile individei care se dădea drept profesoară când ea era, de fapt, spioană.” (pag. 135)
„Dora: Dacă vreți să treceți cu bine de examenul de-a opta, ați putea să vă imaginați că timpul este făcut din piese de LEGO și-l puteți dezasambla și aranja în cel mai trăsnit mod posibil. Puteți și să vă prefaceți că locuiți singuri într-un bec ars, pe care l-ați amenajat ca pe un mic cămin...” (pag. 22)
„Filip: E cumva o glumă proastă? (...) După trei ani, Vlăsceanu apărea din nou acolo, în fața noastră, ca o stafie gata să se umfle și să ne înghită pe noi toți. Sau ca un monstru din jocurile mele, de-ăla, gen schelet, care te fixează, îți propune un târg, să vă împăcați chipurile, dar dacă faci tâmpenia să accepți e vai de pielea ta: te omoară dintr-o singură mișcare.” (pag. 11)
„Luca: Trebuie să descopăr neapărat ce-avea rusul cu... Vlăsceanu. Dar cum să fac? Spionajul internautic oare vă spune ceva? Am deschis Google-ul și-am căutat Vader. (…) S-a încărcat pagina și-au apărut mii de poze cu Darth Vader, renumitul antagonist din seria de filme cu război spațial. În momentul acela am înțeles de ce nu-mi dă niciun rezultat. (…) Atâta am auzit porecla Vader pe la școală, încât am uitat cum o cheamă cu adevărat. Așa cum, deși îți place mult de tot De veghe în lanul de secară, când ți-e lumea mai dragă nu-ți aduci aminte numele lui Holden.” (pag. 80)
„Raul: Deschid repede articolul și ce descopăr?! Dunca a călătorit în Tibet și declară că a fost învățat de călugării Shaolin secretele vieții și-ale morții. Astfel, iar asta e de-a dreptul incredibil, proful nostru a descoperit… elixirul vieții.” (pag. 159)
La prima vedere, se creează iluzia că doamna Vlăsceanu mânuiește „sforile” elevilor și le schimbă constant traiectoria. Cititorul atent de la bun început, însă, va conștientiza că profesoara este marioneta prezentă în „iluziile” celor cinci prieteni. Întoarcerea bruscă la realitate intervine simbolic când directorul școlii anunță o schimbare majoră și folosește numele complet al profesoarei, Vera Vlăsceanu (Vera, termen de origine rusă sau latină, sugerând explicit „adevărul”). Lista de observații legate de „infractoare” (încheiată victorios cu Quod erat demonstrandum!) este dată uitării cât timp membrii grupului vorbesc cu directorul și sunt chemați indirect la treburile „mai serioase”, dar lipsite de substanță:
„ - Se angajează, zice ea, la ambasada Rusiei.
- Poftim? am făcut eu ochii cât cepele. Ce să facă acolo?!
- Secretariat. Poate traduceri. Dumnezeu știe. De-aia vă spunem mereu să vă perfecționați la limbi străine. Vă puteți găsi slujbe mult mai ușor. Ușile se deschid altfel...” (pag. 172)
Atitudinea bizară a doamnei Vlăsceanu va fi interpretată în felurite moduri. Una dintre principalele concluzii la care s-ar putea ajunge se referă la disponibilitatea personajului de a fi sursa (confuză și contradictorie a) escapismului inventiv („ - Inițial, voiam să vă propun un exercițiu creativ, care să plece de la o situație reală.”) și, implicit, a curajului celor din Reparabile Tempus („apoi m-am dumirit, Vlăsceanu scoate eroismul din noi”). Deși întâmplările nu se întind pe parcursul întregului an școlar, elevii clasei a opta primesc impulsul necesar de a învinge dificultățile examenului, printr-o conectare mai mare la lumea reală, atât cât să le permită să-și depășească temerile. Abordarea respectivă este rezultatul escapismului – laitmotivul cărții –, un tip de escapism comentat de scriitorul britanic Neil Gaiman în volumul The View from the Cheap Seats. Acesta se arată în favoarea ficțiunii escapiste, perfectă pentru indivizii care își procură „armele” necesare din literatură și se întorc în „închisoarea” lor, încrezători în propriile forțe și în putința de „a evada” într-un final:
“If you were trapped in an impossible situation, in an unpleasant place, with people who meant you ill, and someone offered you a temporary escape, why wouldn’t you take it? And escapist fiction is just that: fiction that opens a door, shows the sunlight outside, gives you a place to go where you are in control, are with people you want to be with (and books are real places, make no mistake about that); and more importantly, during your escape, books can also give you knowledge about the world and your predicament, give you weapons, give you armour: real things you can take back into your prison. Skills and knowledge and tools you can use to escape for real.” (Neil Gaiman, The View from the Cheap Seats)
În fond, Cum am supraviețuit clasei a VIII-a se transformă într-un ghid aparte, cu instrucțiuni strecurate printre rânduri și intențiile personajelor. Într-o permanentă criză de timp, eroii din Reparabile Tempus nu aleg să fie liderii atemporali, ci preferă să-și construiască o armată stabilă și să meargă pe același ritm cu cititorii de o inteligență perspicace. Cu fiecare privire aruncată în jur se dezvoltă simțul observării – într-un mediu cotidian, bine cunoscut de tineri („grupurile tot mai compacte, de fete și băieți de toate vârstele, de la prichindei cu aparate dentare și fetițe gen zână, până la băieți de-ăia, de-a douășpea, ba cu un cercel în ureche, ba cu brățări Untold, din ață”). Cu fiecare pătrundere în adâncul minții și al sufletului se va evidenția o nouă perspectivă ieșită din tipar („Am început să mă plimb, ca să descopăr la fiecare pas din ce în ce mai multe lucruri ciudate: pisici cu pene, găini cu blană...”). Drumul este totodată străbătut într-o clipită și prelungit până la infinit și, în acest caz, trebuie „pași mulți, rapizi, și se rezolvă tot greul din viață”. Reparabile Tempus ad infinitum!
Singing will happen, happening, happened
And will happen again and again
Cause you and I will always be back then
That’s why you and I will always be best friends…
Comments
Post a Comment