Despre „O vară cu Isidor” și „Iarna lui Isidor” de Veronica D. Niculescu (Editura Polirom, 2017-2020)

Sfântul Isidor este pe 4 februarie, fix de ziua mea. Dacă s-ar fi știut acest lucru la vremea respectivă, probabil m-ar fi chemat Isidora. În universul acesta, însă, sunt Teodora și nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-mi doresc să am cândva o vulpe, Pandora, și o fiică, Isidora. Până atunci, am acces la lumea condorului Isidor, în care știu că pot să mă întorc în orice clipă. Adevărul este că simplul nume din titlul cărților scrise de Veronica D. Niculescu m-a atras imediat. Ce-i drept, îmi doream să mă regăsesc cumva în fetița de 13 ani, Serena, care îl salvează pe Isidor de la Zoo Băneasa. În mod (ne)surprinzător, am ajuns să-l înțeleg mult mai bine pe condor, într-un întreg univers învăluit în dor.

Primul volum, O vară cu Isidor, a pornit de la un text scris pentru antologia Uite cine vorbește (Editura Arthur, 2016), text sugestiv intitulat C și O și N și Dor. În fond, tema dorului nu reprezintă nicidecum vreo surpriză, dar tot se creează un efect special. Majoritatea cititorilor probabil nu se vor gândi la multe persoane pe care nu le-au mai văzut de mult timp, ci vor asocia dorul strict cu cine și-a lăsat amprenta cu adevărat în viața lor. Tocmai acest fapt scoate în evidență povestea Serenei și a lui Isidor. Avem de-a face cu destule întâmplări pornind de la prietenii neobișnuite dintre un om și un animal. Veronica D. Niculescu reușește, totuși, să-l contureze deosebit pe Isidor. Aș îndrăzni să spun că adesea el pare mai uman decât Serena, prin însăși exprimarea sa mai naturală. Fetița poate da senzația că folosește un limbaj mai încărcat, mai puțin realist pentru cineva de vârsta ei – deși înțeleg că se căuta să reiasă un anumit lirism din partea ei. În timp ce ea dă dovadă de o fire curioasă și visătoare, Isidor încă se află într-un stadiu începător, de creare a unor versuri – inițial oarecum stângace, dacă se ia în considerare muzicalitatea, dar construite ingenios tot în jurul cuvântului „dor”. Abia după ce este eliberat de Serena și petrece mai multe zile cu ea, își dezvăluie atenția la detalii, răbdarea și capacitatea de a absorbi informații. S-ar putea spune că latura sa emoțională trebuie să se dezvolte – nu durează până scapă de o încărcatură negativă de sentimente și învață să zboare, cu gândul de a ajunge acasă după 40 de ani, în Munții D’Or (din nou, o metodă creativă de a încorpora dorul).

Capitolele primei cărți (scrise alternativ din perspectivele celor două personaje principale) înglobează, în cele din urmă, bazele unei prietenii speciale, care fie îți reamintește de cineva drag, fie îți accentuează o anumită stare de singurătate. Vara simbolică petrecută cu Isidor se încheie subit și îi conduce pe cititori către al doilea volum, Iarna lui Isidor, scris doar din perspectiva condorului, pe un ton cu totul schimbat. Abia aici am putut să mă identific cu Isidor, în momente mai mult sau mai puțin neașteptate. Plecarea sa de lângă Serena (bruscă, dar obligatorie pe termen lung) poate să ne amintească de propriile noastre plecări de acasă, ca studenți în alte orașe. Condorul pare că își trăiește anii de studenție odată ce citește din enciclopedii, îmbină învățatul cu experiențe reale, stabilește confortul necesar într-o casă uitată (ca și cum ar fi vorba de redecorarea unui apartament sau a unei camere la cămin), își asigură hrana mergând ocazional la bufetul suedez al unui hotel din Sinaia (lucru pe care îl putem asocia ușor cu mersul la cantina universității) și se împrietenește precaut cu alte animale. Libertatea anticipată este resimțită în totalitate, apare inevitabilul sentiment că lumea îți aparține. Poate că e asemănător cu perspectiva unui copil, însă tind să remarc că poate fi și a studentului încă tânăr, predispus să ia decizii curajoase, să perceapă diferit timpul, să-și reprime semnele de vulnerabilitate, să se izoleze când se simte copleșit. Aceasta este atitudinea lui Isidor în fața dorului, până descoperă consecințele sale și alege să fie mai sincer față de el însuși.

Avem impulsul de a menționa că în cele două cărți este vorba despre libertate și prietenie. Acestea sunt pe de o parte, pe de altă parte țin să mă raportez mai mult la supraviețuire și un proces de self-discovery. Nu sunt întru totul de acord că iarna acaparează celelalte anotimpuri și cuprinde cele mai multe dificultăți, dar în toate peripețiile sale, Isidor găsește în continuare diverse metode de a se descurca de unul singur și de a întâmpina altfel dorul față de Serena. Oricine s-ar aștepta ca pasărea noastră să nu poată trece neobservată printre oameni. În lumea sa, Isidor rămâne, totuși, individul (simbolic), plin de un potențial aparte, dar ignorat de destui din societate (din când în când detectat de câte un copil care nu știe cum să i se adreseze – a se lua în calcul cum mulți copii îl confundă pe condor cu un vultur). E nevoie de un spirit la fel de remarcabil care să-l repereze pe Isidor în public, atunci când lumea nu știe să privească. Simultan, e nevoie de o privire de ansamblu pentru a ajunge să nu mai ții cont de părerile altora – a se lua în considerare cum Isidor nu se mai raportează la „oglinzile” altor oameni, ci învață să-și formeze propria imagine și să-și aprecieze esența. Veronica D. Niculescu oferă numeroase detalii autentice și emoționante pe parcurs, fiecare având câte un strop de dor – inserat fie de scriitoare, fie de cititori. Eu una sunt sigură că am adăugat mult dor la rândul meu; până la urmă, așa cum s-ar zice, neither Teodora nor Isidor can be spelled without dor.

„ – Știu că ți se pare o nebunie, dar ăsta e adevărul. Ce contează dacă e iarnă sau vară sau ieri sau mâine sau miercuri sau februarie, cum țin oamenii să se complice și să-și pună singuri piedici? Uite cum se face: te trezești dimineața, zici: „iată încă o zi”, te întinzi, te uiți cum e cerul, te uiți cum e pământul, dacă plouă, dacă bate vântul, dacă e soare, dacă e zăpadă sau dacă iarba e verde și îți trăiești ziua. Și asta e tot, crede-mă.” (p. 136, Iarna lui Isidor)