Teodora's Blog

You can watch the rewind here “ I’ll patiently wait for the new avalanche of hilarious comments because spoiler alert, everyone will love 2017’s rewind in 2018. ” This is precisely how I ended my review for last year’s famous YouTube Rewind . One glimpse over the audience’s reaction and you can tell straightaway that my predictions were true. Although, I must confess, I never actually expected this overwhelming response from fellow viewers. The like/dislike ratio says it all (as I’m writing this post, 2018’s rewind has 2.4M likes and over 14M dislikes – thus ironically becoming YouTube’s most disliked video) and, dare I say, the comment section from 2017’s recap is even more suggestive: “ YouTube Rewind 2018 makes this look good. That’s not a good sign. ” “ I see many people are taking refuge here as well. ” “ 2017: I’m the worst rewind. 2018: Hold my beer. ” “ By the time 2019 comes around, this will be a goddamn masterpiece. ” “ We were so dumb, we didn’t know what we had u

“Gellert Grindelwald: Aurors, join me in this circle, pledge to me your eternal allegiance, or die. Only here shall you know freedom, only here shall you know yourself. ” But should we, as viewers, embark on this journey? Should we even lend an ear on what the mighty Gellert Grindelwald (Johnny Depp) proclaims? Is it worth our time to follow this dark silhouette, cautiously study his pale figure and eventually stare into his alluring mismatched eyes? He does seem to have enough patience to guide lost souls, after all. If only a definite answer could simply reveal itself… Aparecium? At this point, I can officially declare the fact that nowadays most movies carry on a typical pattern. The malevolent character obligatorily needs to disclose its doubts and weaknesses, and the story must be filled up with as many troubled individuals, in order to create some sense of unity. Presumably we are all familiar with this system, but hasn’t it become quite tedious? If not, then I shall bite m

Come alive at the count of five! One... one... one?! Pe la începutul anului ai fi vorbit cu o altă versiune de-a mea, o fată care, de cele mai multe ori, își păstra privirea în jos. Nu îndrăznea să-și schimbe perspectiva. Tocmai de aceea mi-am și propus atunci să-mi trăiesc viața din plin. Era o rezoluție banală pe care am regretat-o instant. Cum puteam să mi-o duc până la capăt dacă aveam o nouă obsesie inexplicabilă pentru cuvântul one ? Nu îmi ajungea tendința uneori obositoare de a examina fiecare detaliu mărunt și de a intra într-o nesfârșită buclă de gânduri și întrebări. Ca o reasigurare superficială, mi-am spus că pot interpreta această „noutate” ca pe un semnal de alarmă. Bineînțeles că încă nu știam pentru ce, dar speram că voi afla în curând... One day . A fost un început de an lent, fără îndoială. În toată lipsa de evenimente, ajunsesem să consider cumpărăturile săptămânale la supermarket ca fiind atracția supremă. Pe bună dreptate, chiar deveniseră mai interesante de

“Freddie Mercury: We’ll go and punch a hole through the roof of that stadium. John Deacon: Actually, Wembley doesn’t have a roof. Freddie Mercury: Then we’ll punch a hole in the sky.” And now, thousands of theatres around the world have holes in their roofs. Bohemian Rhapsody is spreading at a bewildering speed, even beyond the sky, and it’s not only the prominent song we’re speaking about. The exuberant movie tribute to Queen and their illustrious lead singer, Freddie Mercury, has arisen about a month ago and up until this day (which also marks 27 years since the star’s death), it is still being discussed by reviewers with a pinch of reluctance. Did Freddie deserve a more distinguished depiction of his path? Bear in mind that the film was never intended to be an accurate documentary nor an elaborate insight into Mercury’s private life. Whatever your interpretation may be, you’ll inevitably bust a move to Queen’s long-lasting hits and experience a 2-hour emotional ride. So far,

Disclaimer : Abordarea conceptului de fake news nu va afecta sub niciun fel conținutul postării respective. Blogul pe care tocmai l-ați vizitat va rămâne întotdeauna o sursă veritabilă de informații. Pe data de 1 aprilie 2018 (sau cu alte cuvinte, 10 noiembrie), elevi de liceu ai Colegiului „Costache Negruzzi” Iași au participat la workshop-ul de media literacy din cadrul programului „Predau educație media!”, realizat de Centrul de Jurnalism Independent București. Atelierul, organizat de Doamna Profesoară Mihaela Doboș și susținut de directoarea Centrului, Doamna Ioana Avădani, a avut un start jucăuș prin înștiințarea că în fiecare zi este 1 aprilie (Ziua Păcălelii), oamenii fiind expuși constant la informații cu conținut înșelător sau fabricat. Pornind de la această idee, întreg workshop-ul a avut la bază identificarea știrilor false, analiza imaginilor și a videourilor folosite ca suport vizual, și dezvoltarea atenției și a gândirii critice. Participanții au avut de realizat

„Dar ce e asta? O carte. Cred că înțeleg ce o să se întâmple. Măcar am timp să văd cum se numește: Tot spațiul dintre gândurile mele . Asta o să mă omoare? Oh, am îmbătrânit grozav în ultimul timp. Sper să mi se întindă mațele cât mai hidos pe spațiul ăsta dintre gândurile lui.” (pag. 9) Culmea însă, cititorilor nu li se vor întinde mațele. Cel mai probabil vor sesiza încercarea autorului de a le înmuia inimile printr-o raportare atentă la realitatea vremurilor noastre, în cartea sa de debut, Tot spațiul dintre gândurile mele . Idealurile și problemele oamenilor au început să fie din ce în ce mai des discutate în literatura noastră de azi. La Bogdan Răileanu se poate observa detașarea de multe clișee ale societății, dorindu-se o relatare autentică a evenimentelor din lumea contemporană. Se prezintă o realitate dură, cu toate dificultățile și neînțelegerile sale, însă scopul nu este să ne simțim împovărați în urma lecturii. În cazul unei frământări sufletești abundente, nu se poate

„ Hai cu mine , mi-a spus mama, iar cuvintele ei au rămas atârnând în aer ca niște picături de ulei într-un pahar cu apă – plutind și ghiontindu-se prin spațiul camerei, cu marginile tremurânde, descompunându-se și înmulțindu-se, formând acea propoziție simplă iar și iar, fără oprire.” (pag. 41) Nu are loc o simplă ieșire dintr-o rutină chinuitoare. Este vorba despre dorința arzătoare a unei mame muribunde de a-și ajuta fiul și, totodată, de a se salva pe ea însăși. Cititorul se va afla mereu în preajma celor două personaje „afectate”, fie retras și atent la fiecare interacțiune dintre ele, fie cu impulsul necontenit de a interveni în viața lor și de a le aduce la o împăcare (de sine) cât mai repede. Romanul Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi , surprinde restabilirea legăturii dintre adolescentul Aleksy și mama sa, bolnavă de cancer în stadiu terminal. Rememorarea trecutului din perspectiva băiatului are un rol terapeutic, de clarificare a tuturor întâmplărilor

Se cunoaște faptul că generațiile tinere caută povești care să iasă din tiparul comun. Literatura străină își face simțită prezența la noi, de mult timp, oferind o varietate mare de teme și personaje contemporane. Și totuși, autorii străini sunt predispuși unor întâmpinări oarecum „reținute” din partea cititorilor, iar esența poveștilor se poate pierde, întrucât autenticitatea lor ajunge să fie prelucrată. Tocmai de aceea, în contextul zilei de azi, o carte precum Vertijia , scrisă de Ioana Nicolaie în continuarea primei suite de aventuri, Ferbonia (Editura Arthur, 2015), reușește cu succes să valorifice literatura pentru copii de la noi. Dacă ar fi să ne referim la întreg traseul străbătut de eroii celor două cărți menționate, am putea spune că Fil și Luvia trec de la etapa copilăriei la cea a adolescenței prin intermediul experiențelor acumulate. În timp ce în Ferbonia cei doi prieteni află treptat ce presupune farmecul unei „năzăreli”, în universul Vertijiei personajele sunt p

“To be fair, everyone lies about their age. Adults pretend to be younger. Teenagers pretend to be older. Children wish they were grown-ups. Grown-ups wish they were children.” Quite a smart observation coming from a 12-year-old boy named Liam Digby. But there’s more to it than meets the eye. The main character of Frank Cottrell Boyce’s Cosmic is already around 6 feet tall and growing a beard. He may be getting closer to his 13th birthday, but plenty of other people mistaken him for a 30-year-old adult. Gather round, a fun new read has been revealed. But then again... there’s more to it than meets the eye . As I sit and reconsider the main ideas of the plot, I can only reach the following conclusion: the story itself is not meant to be taken too seriously since it has been written with the desire to highlight the concept of parenthood in a light-hearted way. If you happen to question bits and pieces of Liam’s journey as I initially did, then plenty of the plot’s magic will slowly