Despre „Tot spațiul dintre gândurile mele” de Bogdan Răileanu (Editura Polirom, 2017)

„Dar ce e asta? O carte. Cred că înțeleg ce o să se întâmple. Măcar am timp să văd cum se numește: Tot spațiul dintre gândurile mele. Asta o să mă omoare? Oh, am îmbătrânit grozav în ultimul timp. Sper să mi se întindă mațele cât mai hidos pe spațiul ăsta dintre gândurile lui.” (pag. 9)

Culmea însă, cititorilor nu li se vor întinde mațele. Cel mai probabil vor sesiza încercarea autorului de a le înmuia inimile printr-o raportare atentă la realitatea vremurilor noastre, în cartea sa de debut, Tot spațiul dintre gândurile mele.

Idealurile și problemele oamenilor au început să fie din ce în ce mai des discutate în literatura noastră de azi. La Bogdan Răileanu se poate observa detașarea de multe clișee ale societății, dorindu-se o relatare autentică a evenimentelor din lumea contemporană. Se prezintă o realitate dură, cu toate dificultățile și neînțelegerile sale, însă scopul nu este să ne simțim împovărați în urma lecturii. În cazul unei frământări sufletești abundente, nu se poate sugera decât preluarea unei noi atitudini față de mediul în care trăim, o atitudine optimistă, cu determinarea de a crea o lume de care ne putem bucura cu toții. Cu alte cuvinte, pentru Bogdan Răileanu, scrisul are o funcție cathartică.

Cele 11 povestiri ale volumului sunt scrise cu un mix de ironie și tristețe. Tonul sarcastic anunță situații banale precum inventarea unui airbag, pesemne mai folositor decât cel obișnuit, și prezintă fapte nemodificate, fiind lăsate la libera interpretare a cititorilor:

„Paul Andrews era un fizician englez pasionat de origami, care inventase un mod eficient de împachetare a airbag-urilor pentru mașini, inspirat de tehnicile japoneze de împăturire a hârtiei. Airbag-ul lui Andrews se deschidea cu o jumătate de secundă mai rapid decât orice alt airbag din lume și asta îl făcuse multimilionar.” (pag. 65-66, Pe plaja Maroma)

Revelațiile dezolante își fac simțite prezența pe scurt, reușind totuși să aibă un impact puternic asupra oricărui individ. De cele mai multe ori se face referire la relația instabilă dintre prieteni sau din cadrul unei familii și se pornește de la viziunile diferite ale fiecărei persoane implicate:

„Nu fusese lângă fiul său decât când era prea târziu și, de obicei, ca să repare daunele. Și nici atunci nu vorbeau decât despre afaceri și viitorul fabricii. I s-a părut mereu că lecțiile de business pe care i le dădea aveau o legătură și cu viața personală, chiar dacă airbag-urile nu se îmbolnăveau de boli venerice și nici nu prizau cocaină, întotdeauna a crezut că Radu înțelege că e vorba despre viața lui când îi spune să fie atent. Credea că își făcea datoria de tată ținându-i predici despre afaceri. Nu era nici măcar ca tatăl lui Sean Penn, care îl distribuise în filmul său. El era un spectator la un film în care apărea din când în când fiul său, de fiecare dată mai străin și mai singur.” (pag. 81, Pe plaja Maroma)

Dorința predominantă a personajelor ilustrate în carte este de a se îndepărta de orice inconveniență, de a dispărea cu totul de pe fața Pământului. Provocările zilnice au, de obicei, la bază, absența comunicării, ajungându-se astfel la prezumții greșite și descărcări emoționale obositoare, păstrate sub tăcere sau sugerate prin atitudini lipsite de vlagă. Pe de o parte o găsim pe mama acuzată de împărtășirea afecțiunii pentru o colegă de serviciu (fără ca vreuna dintre ele să-și fi făcut coming out-ul), mamă care caută cu disperare să iasă afară la o țigară și să se evapore, în urma unei dimineți plină de peripeții nedrepte. Pe de altă parte îl avem pe fiul care nu primește șansa de a-și demonstra abilitățile de businessman, așteptările sale fiind curmate de hotărârea neconsultată a tatălui său. Durează până când un personaj își admite, în sfârșit, neputința de a fugi din prezent: „Aș fi vrut să fug, dar nu aveam unde. În spatele meu era o lume care abia se contura, în fața mea, o lume care se degrada.” (pag. 86, Ultimul rinocer alb) Se detectează o minte mai lucidă, fără nervi copleșitori, însă întâlnim aceeași perspectivă pesimistă asupra viitorului. Poate fi, într-adevăr, dificil de a avea răbdare într-un mediu predispus stresului acumulat pe parcursul timpului. Toate personajele prezente în volum evidențiază extenuarea psihică din viețile lor, iar unele pășesc pentru câteva clipe în afara bubble-ului în care se află constrânse și declară că o mână de ajutor e oricând binevenită: „Tot ce își dorea era o mână care să-l mângăie pe ceafă și să-l bată încet pe umăr ca și când totul ar fi fost OK.” (pag. 128, Zero grade)

Autorul, personajele și cititorul sunt reuniți, mai mult ca niciodată, având același background încărcat de îngrijorări și greutăți. Scriitorul a observat cu grijă câteva dintre aspectele drastice ale realității, iar instanțele narative au transmis același mesaj prin expunerea unor împrejurări nefavorabile. Din acest punct, lectorul ar avea posibilitatea fie de a se lăsa înfricoșat de lumea nemiloasă la prima vedere, fie de a se întoarce la confesiunile sincere și momentele de vulnerabilitate ale personajelor:

„ – Nu vrem să avem un copil cu nume sfânt. Vrem să avem un copil bun, i-am spus. Numele ăsta [Suni] vine cu o semnificație mult mai adâncă, de bunătate, grijă pentru lucrurile care ne înconjoară, de iubire. Dacă vreți, rinocerul ăsta alb era și el sfânt, că era ultimul. Dar a murit. Cu el a dispărut toată specia și asta din cauza oamenilor. E o lecție în numele ăsta.” (pag. 94-95, Ultimul rinocer alb)

„Două lacrimi i se prelinseră încet de dragul Japoniei, pe care plănuise de atâtea ori să o vadă cu Alice. Sau era de la frig? Sau era de dragul lui. Își plângea de milă? Se scutură de lacrimile reci și intră în casă.” (pag. 125, Zero grade)

Povestirile, departe de a fi stereotipice, surprind destine construite în paralel, de-a lungul aceleiași perioade de timp (un element care indică acest lucru este trimiterea la o scenă din Mâncare pentru lesbiene, în ultima povestire intitulată Poezie pentru poeți de peste 50 de ani, în cadrul unei discuții între Mircea Cărtărescu II – devenit între timp Mircea Cărtăreanu – și tizul său). Prin lectura volumului lui Bogdan Răileanu, se dă startul unei „umpleri” a spațiului dintre gândurile omului cu încrederea față de semenii noștri.