„Hai cu mine, mi-a spus mama, iar cuvintele ei au rămas atârnând în aer ca niște picături de ulei într-un pahar cu apă – plutind și ghiontindu-se prin spațiul camerei, cu marginile tremurânde, descompunându-se și înmulțindu-se, formând acea propoziție simplă iar și iar, fără oprire.” (pag. 41)
Nu are loc o simplă ieșire dintr-o rutină chinuitoare. Este vorba despre dorința arzătoare a unei mame muribunde de a-și ajuta fiul și, totodată, de a se salva pe ea însăși. Cititorul se va afla mereu în preajma celor două personaje „afectate”, fie retras și atent la fiecare interacțiune dintre ele, fie cu impulsul necontenit de a interveni în viața lor și de a le aduce la o împăcare (de sine) cât mai repede.
Romanul Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, surprinde restabilirea legăturii dintre adolescentul Aleksy și mama sa, bolnavă de cancer în stadiu terminal. Rememorarea trecutului din perspectiva băiatului are un rol terapeutic, de clarificare a tuturor întâmplărilor și deciziilor care au condus la „acea vară” petrecută într-un sat din Franța, lângă un lan de floarea-soarelui:
„Încercam să înțeleg de ce s-au întâmplat toate anume așa cum s-au întâmplat. Mă întrebam dacă acea vară petrecută cu mama a fost parte dintr-un plan mai mare, și dacă da – al cui? Îmi venea greu să cred că era planul lui Dumnezeu – adică al Dumnezeului polonez, căci altul nu cunoșteam –, același care o pierduse pe Mika precum o pereche de mănuși, care o orbise pe bunica și care îi repartizase mamei un cancer turbat, din toate felurile pe care le avea. Cred că totuși a fost din altă parte vara noastră. Poate de pe acea planetă nouă despre care vorbea mama, sau poate de pe Wiosna.” (pag. 120-121)
Cazul copilului traumatizat nu constituie o situație nouă, fiind de nenumărate ori discutat în cărți și filme. Totuși maniera de abordare a „rătăcirii” lui Aleksy este originală, având în centru ochii verzi ai mamei, un spațiu în care poți deveni copleșit de sentimente mixte. În prima parte a romanului, adolescentul nu ezită să-și dezvăluie ura profundă față de mama sa prin declarații asemănătoare cu cele ale unui psihopat: „Aș fi ucis-o cu jumătate de gând.”, „Îmi venea să o bag în mașina de spălat și să o pornesc la ciclul de opărit cearșafuri. Să o închid în congelator și să o scot de acolo fărâmițată. Să o iradiez.” Frica inițială a cititorului față de mărturisirile neprelucrate ale lui Aleksy va fi în scurt timp înlocuită de empatia de care orice personaj tulburat are nevoie din partea ascultătorului. Moartea surorii mici, dispariția tatălui din peisaj și starea generală de indiferență preluată de mamă nu pot da naștere decât unui copil rebel în pragul depresiei:
„În acea dimineață (...) am simțit pentru prima dată în viață un fel de deznădejde generală, o lipsă de sens uriașă și un gol care a început să crească, să se umfle și să capete forme atât de înfricoșătoare, încât am știut că niciodată nu voi fi în stare să-l umplu cu ceva sau cu cineva.” (pag. 15)
Prieteniile sunt lipsite de esență, încurajându-l pe Aleksy să-și confirme doar existența fizică și să se complacă într-o stare monotonă de neîmplinire. Nu își propune să stabilească planuri de viitor („Viitorul meu avea ceva din solemnitatea unui cimitir împodobit.”) și tratează propria sa realitate cu multă agresiune („Eram produsul grețos al unei pielițe albe.”). Printre rândurile „scuipate” cu nepăsare de personaj se ascunde un strigăt disperat de ajutor, care este auzit la timp de mamă. În speranța că ar putea remedia relația distrusă în ultimii ani, personajul feminin sugerează detașarea de mediul dăunător în care trăiseră până atunci. Din momentul sosirii în Franța și al schimbării peisajului, Aleksy preia o altă perspectivă în mod inconștient și începe să acorde mai multă atenție mamei sale. Pe parcursul întregului roman, băiatul se află situat între tentația de a percepe suferința mamei și frica de a recunoaște pe deplin că este capabil să ierte:
„Ea în schimb avea o altă rochie – albă, care începea sub gât și se termina peste tot. (...) Am simțit în acel moment – dureros și repede – că din cauza acestui alb nu o mai uram atât de mult. Că rochia pe care o purta în acea dimineață o salvase – la fel cum în trecut cârpele albe îi salvau de la moarte pe dezertorii norocoși. Când am ieșit din baie, ud și speriat, pierdusem războiul. Ura mea față de mama, deși nu dispăruse cu totul, se uscase și prinsese coajă – așa cum prind coajă toate rănile peste trei zile la om și doar peste o zi la câine.” (pag. 26-27)
„Îmi era milă de mama nu pentru că era pe moarte și știa asta; nu pentru că se subțiase cu totul și cântărea acum cât berea pe care o beam singur într-o săptămână; nu pentru că fugise să moară departe de casă lângă un fiu care până acum o lună ar fi ucis-o fericit cu propria-i mână. Îmi era milă de mama pentru că într-o astfel de zi – când a ajuns să facă paste și să povestească despre anii ei cei buni, despre tractorul bunicii și Ptasie mleczko, despre mine sănătos, despre tata acasă, despre Mika vie – a fost nevoită să mintă.” (pag. 62)
Maturizarea copilului traumatizat este un proces care continuă inclusiv după moartea mamei. Ajuns artist controversat, Aleksy se află într-un permanent exercițiu de înțelegere a vieții, prin fixarea unei conexiuni între creațiile sale și diverse evenimente definitorii. Recunoaște în treacăt că o idolatrizează pe mama lui, în ciuda faptului că ajunge să o picteze „cheală și cu ochi în loc de inimă”. Motivul pe care îl expune se referă la caracterul „stricat” al oamenilor și necesitatea de a căuta stricăciuni. De la declarația descurajatoare a adolescentului nimicit („Eram un nimic, iar viața mea era o adunătură de nimiciuri. Trăiam ca un nimic și visam ca un nimic.”), Aleksy trece la observații inteligente la adresa oamenilor și a comportamentului lor general: „(...) oamenii sunt bolnavi și putrezi, și știu asta, dar se prefac sănătoși și buni de frică. Și pentru că așa e mai ușor. Dar nu toți se pot ascunde mereu. Și uneori toată răutatea și boala și stricăciunea lor erupe și ei se simt bine și fericiți, chiar dacă toți cei din jur îi condamnă și le plâng de milă.” (pag. 112) Se sugerează o pierdere treptată a nebuniei nocive și o câștigare a nebuniei lucide, o raportare mai concentrată la realitate, învăluită însă într-o permanentă nesiguranță până la sfârșitul vieții.
Ochii verzi, văzuți la început ca o greșeală și resturile unei mame frumoase, se transformă în muguri în așteptare, un refugiu pentru copilul din Aleksy. Ochii verzi îl îndeamnă pe băiat să experimenteze noi trăiri:
„Simțeam pentru prima dată mirare, milă, încântare – stări de care nu mă credeam capabil și care nu mi-au folosit vreodată. Era ca și cum îmi erupseseră, în sfârșit, ochii – cei adevărați, cei cruzi și dezveliți, cu retinele pe din afară –, care vedeau, dincolo de piele și oase, mai aprins decât culori și forme, mai departe decât cer și mai adânc decât pământ. (...)
Am prins o libelulă și am stat lângă ea toată ziua.
Am numărat boabele de porumb dintr-un rând de porumb.
Am băut apă de ploaie.
Am ajutat un fluture să se nască.” (pag. 38-39)
Lumea redusă la lucrurile mărunte, de cele mai multe ori trecute cu vederea, îl ajută pe tânăr să descopere inclusiv propria lume a mamei lui, cu fiecare gest și cuvânt rostit, la rândul lor ignorate:
„Cel mai des venea mama, ca să bea ceai din termos și să exclame ca actrițele americane: Ah, Aleksy, viața e atât de frumoasă! Apoi se ducea înapoi ca să alerge ca vântul. (...) Mama glumea tot mai fain și era tot mai faină în vara noastră, care devenea și ea tot mai faină.” (pag. 86)
Temele de actualitate prezente, tratate cu mult curaj de scriitoarea Tatiana Țîbuleac, pornesc de la atmosfera tensionantă a unei familii disfuncționale și transmit același mesaj universal, valabil în aproape orice context: iubirea poate rezolva și chiar preveni multe dintre problemele oricărui om. Absența unei perspective optimiste și a disponibilității de a-i sprijini pe cei din jur poate crea o serie întreagă de conflicte. Traseul plin de dificultăți al lui Aleksy își atinge apogeul abia în ultima vară alături de mama sa, victimă a aceleiași suite de nedreptăți. Însă tocmai aceste încercări trebuie să-i determine pe indivizi să-și dezvăluie latura umană.
Câteva dintre momentele de intensitate puternică ale romanului aduc aminte de scene din filmul The Judge (2014, regizor: David Dobkin) care explorează o ruptură ireparabilă în aparență, dintre un fiu și tatăl său. Întâlnim același părinte bolnav de cancer, tensiunea dintre două generații diferite, recunoașterea progresivă că toți suntem oameni cu slăbiciuni, dar capabili să revenim pe calea bună, și moartea subtilă, prezentată fără prea multă amploare:
„M-am despărțit de mama fără ca ea să știe că am iertat-o. După-amiaza se pornise vântul și m-am dus în casă să-i aduc o pătură, iar când m-am întors, mama se legăna moartă în hamac ca o crisalidă cu început de fluture.” (pag. 118)
Vara în care mama a avut ochii verzi este vara în care cititorii își dezlănțuie furia, își admit greșelile, învață să ierte și realizează că trecutul nu poate fi schimbat, ci doar văzut ca sursa de schimbare a omului în bine.
Comments
Post a Comment