Romania altogether as one

Come alive at the count of five! One... one... one?!

Pe la începutul anului ai fi vorbit cu o altă versiune de-a mea, o fată care, de cele mai multe ori, își păstra privirea în jos. Nu îndrăznea să-și schimbe perspectiva. Tocmai de aceea mi-am și propus atunci să-mi trăiesc viața din plin. Era o rezoluție banală pe care am regretat-o instant. Cum puteam să mi-o duc până la capăt dacă aveam o nouă obsesie inexplicabilă pentru cuvântul one? Nu îmi ajungea tendința uneori obositoare de a examina fiecare detaliu mărunt și de a intra într-o nesfârșită buclă de gânduri și întrebări. Ca o reasigurare superficială, mi-am spus că pot interpreta această „noutate” ca pe un semnal de alarmă. Bineînțeles că încă nu știam pentru ce, dar speram că voi afla în curând... One day.

A fost un început de an lent, fără îndoială. În toată lipsa de evenimente, ajunsesem să consider cumpărăturile săptămânale la supermarket ca fiind atracția supremă. Pe bună dreptate, chiar deveniseră mai interesante de când apăruseră prin magazin bannerele despre noul film-eveniment „România neîmblânzită”. Ce mi-a atras atenția din prima clipă, de fapt, a fost sloganul scris mărunt sub titlul impunător: „Unele lucruri trebuie păstrate așa cum sunt”. Acesta urma să fie un fel de motto nou care să apară în situații de urgență, de exemplu ori de câte ori îmi doream o schimbare dramatică de personalitate.

Acum, când mă uit înapoi la tot ce s-a întâmplat, nu pot fi decât recunoscătoare că mi s-a dat răgazul de a-mi aduna gândurile treptat și de a mă focusa o perioadă pe olimpiada de limba engleză. Între timp făcusem 18 ani, începusem un internship la British Council. Câteva din prietenele mele mă tachinau spunând că eu, cea mai copilăroasă persoană din grup, devenisem deodată „un adult responsabil”. Să fi trecut deja de acea schimbare de personalitate de care mă tot ferisem? Refuzam să cred așa ceva. Eram aceeași fată, până la urmă. Singura diferență era faptul că știam pe ce anume să mă concentrez, în speranța că voi schimba într-o oarecare măsură așa-zisul traseu al vieții. Și așa a și fost să fie.

Era pe la începutul lui martie, iar vestea că mă calificasem la etapa națională a olimpiadei de limba engleză circula mai repede decât mă așteptam (dar nici nu se putea altfel din moment ce mă grăbisem și eu să postez la My Day, pe Facebook). Simțeam că ar fi fost nevoie de o anumită recunoaștere de la cei din jur. Numărul de vizualizări creștea odată cu nesiguranța mea că totul era un vis. Încă nu mă gândeam la ce avea să urmeze. Aș fi vrut doar să retrăiesc clipa în care văzusem lista cu rezultatele finale. Un singur mesaj trimis de o prietenă de-a mea a fost îndeajuns să mă trezească la realitate, mesaj care s-a remarcat în avalanșa de felicitări: „Ha! Am știut mereu că ești number one”.

Următoarele trei săptămâni de pregătire pentru olimpiadă au decurs având la bază îndemnul Excel, excel, excel. Doar într-o dimineață m-am trezit că lucrez în Excel o temă la TIC. Asta presupunea inserarea câtorva imagini, a unei formule care să calculeze automat rădăcina pătrată, după care ultima cerință, în toată simplitatea sa, a stârnit un nou șir de gânduri: „Inserați în foaia de calcul un speech bubble care să conțină textul Romania is one beautiful country!”. Nu negam faptul că este o țară frumoasă, doar citisem destule impresii scrise de alții. Dar de ce aș fi declarat asta cu atâta certitudine? În câteva secunde mi-am dat seama că nu-mi cunoșteam țara la fel de bine pe cât credeam eu. În curând urma să pornesc într-o călătorie cu trenul, către Constanța, orașul-gazdă al olimpiadei. Eram nerăbdătoare să-mi creez și eu o listă de impresii.

În ziua plecării însă, nu m-a mai preocupat atât de mult acea listă. Prima întrebare pe care mi-am pus-o în tren a fost dacă un drum lung poate presupune mult entuziasm. Am ajuns la concluzia că depinde de cântecele din playlist care îți vin pe shuffle. Prima melodie a fost The Jungle Book Sarabande de la The Piano Guys. O „simfonie” care a fost on repeat tocmai pentru că, în mod surprinzător, se potrivea contextului gândurilor mele. Era un anumit train rush (of thoughts) acompaniat de un jungle harmony pe fundal.

Eram foarte mică ultima dată când fusesem cu trenul prin România și nu pot spune că am rămas cu vreo amintire anume de atunci. Tot auzisem că majoritatea călătoriilor cu trenul prin țara noastră îți oferă priveliști deosebite și îți demonstrează că locuim într-adevăr într-o Românie neîmblânzită. Pe drumul meu nu au fost munți sau păduri care par să nu se mai sfârșească. Dar predomina un verde care mă încuraja să mă uit în continuare pe geam.

Fusesem cu trenul în alte țări. Luxul străin al vagoanelor nu compensa totuși cu peisajele monotone care îmi erau oferite. Pe traseul Berlin – Leipzig mi-am imaginat că sunt într-un Hogwarts Express modern doar ca să nu mă plictisesc. Sau, altădată, pe traseul Madrid – Toledo, câmpia întinsă, cu un pământ uscat de arșița soarelui nu m-a impresionat cu nimic. Drumul de acum 10 ani, de la Paris la Disneyland, nici n-ar mai trebui să fie luat în considerare, destinația fiind mult mai importantă decât traseul în sine.

Am schimbat melodia. Go West de la Pet Shop Boys. Mi-o pun și acum, cât timp scriu, atât cât să nu mă deranjeze prea tare. Sunt întâmpinată de același zgomot al valurilor și al pescărușilor de atunci.

Together, we will go our way
Together, we will start life new

Pe câmpia verde apăruse un șir dezordonat de copii (participanții la olimpiadă), mergând într-un marș sigur, răsunător lângă tren. Am reperat și capul meu rătăcit în mulțime, un breton ciufulit care tot nu avea curajul să se uite cu încredere în sus.

Go west, life is peaceful there
Go west, where the skies are blue

Și totuși de ce în Vest? Aici în România de ce n-ar fi fost același cer albastru și o viață liniștită? Secvența go west am dat-o pe mute.

Together, we will love the beach
Together, change our pace of life

Pet Shop Boys au anticipat chiar bine sloganul olimpiadei: Together as ONE. Această coincidență m-a îndemnat să aștept cu o nerăbdare exagerată ca festivitatea de deschidere să înceapă. Discursurile introductive au pus mult accentul pe slogan. Trebuie să recunosc, toți eram câștigători împreună. Pe de o parte, mă simțeam legată de ceilalți candidați, chiar dacă veneau din județe diferite. Pe de altă parte, un patriotism local ieșea la iveală (și deveneam astfel detașată de restul). Dar oare știam ce însemna asta cu adevărat? De obicei numai bunicii și părinții îți mai povestesc despre patriotism. Pare a fi un sentiment străin generației mele, dar urma să aflu cu surprindere că se poate declanșa la o olimpiadă națională.

Seara aceea s-a încheiat cu un moment artistic captivant, dansurile tradiționale ale românilor și ale fiecărei minorități din Dobrogea. Românii au dat startul acestui spectacol (și au și ocupat scena cel mai mult). Eu știam însă că minoritățile aveau să fie vedetele serii. Nu e un reproș la adresa noastră, ci o pură observație. Până la urmă turcii, tătarii, grecii, rușii nu au făcut altceva decât să demonstreze că România găzduiește o diversitate încântătoare. Sloganul era demult pierdut undeva în subconștient cât timp urmăream fiecare mișcare în acord cu coloana sonoră.

Peste câteva zile, în aceeași mulțime de copii, sub bretonul bătut de răcoarea Constanței, o pereche de ochi zărește, pentru prima dată, o nouă Românie. Perspectiva e schimbată. Unde altundeva mi-aș putea trăi viața din plin? Cum să nu afirm, cu convingere deplină, că România e o țară frumoasă care îmi aparține în totalitate? De emoție, încep să-i imit copilăros pe pescăruși.

Mă întorc acasă. În loc să-mi găsesc salariul de la internship intrat în cont, dau peste un plic de la bancă, în care mi se mulțumește că am ales Fondul de Pensii Administrat Privat: „Vom gestiona contribuțiile Dvs. astfel încât, atunci când va veni vremea, să vă bucurați ca pensionar de o sumă adecvată.”. Perspectiva e deja mult prea mare, dar măcar sunt asigurată că România are grijă de seniorii ei.

Come alive at the sound of one... Oh, Romania, you’re the only one!