Despre „Olguța și un bunic de milioane” și „Olguța și Operațiunea Jaguarul” de Alex Moldovan (Editura Arthur, 2020-2021)

Olguța e menită să iasă în evidență. Acest lucru nu se datorează doar părului său roșcat (deși contribuie mult la atragerea atenției cititorului). Fetița are cu adevărat ceva de împărtășit – dincolo de aventurile povestite în cele două cărți, Olguța și un bunic de milioane (apărută în 2016, dar a treia ediție la care am avut acces a reapărut anul acesta, în 2021) și Olguța și Operațiunea Jaguarul (2020). Ca în multe alte cazuri, aș fi vrut să mă pun în locul unui copil cât timp citeam cărțile, pentru a putea înțelege mai bine cum ar fi percepute la o vârstă mai mică. Cum s-ar raporta cititorul la Olguța dacă ar avea în jur de aceeași vârstă (12 ani)? E inevitabil să te întrebi așa ceva la răstimpuri, deși pe de altă parte, o tendință mai mare în cazul meu a fost să caut eventuale subtilități în personalitatea așa-zisei puștoaice de 12 ani, „ca oricare alta”. Descrierea care i se oferă ar trebui să o separe de restul lumii – deși în realitate are trăsături asemănătoare cu mulți alți copii: „e neîndemânatică, impertinentă, intră mereu în bucluc, nu prea are prieteni”. Abia spre finalul descrierii apare acel element-surpriză care o transformă într-un caz aparte comic: „familia ei e atât de dezbinată, încât [Olguța] nu-și recunoaște mătușa când aceasta își face apariția la ușă”. Pesemne de-aici pornește întreaga acțiune, o simplă apariție în viața fetiței răstoarnă totul pe dos. Prin urmare, din acest punct încolo, cum reușește personajul nostru să rămână memorabil, detașat de alți copii-eroi din literatură?

Asigurându-se un context real (orașul Cluj), cu personaje cărora li s-ar putea găsi echivalentul în cercul nostru de oameni, cititorii sunt setați de la bun început să dea credit spuselor Olguței. Întâmplările prin care trece sunt făcute să fie luate ca atare; într-o primă fază nici nu ne trece prin cap să contestăm șirul (aparent infinit) de evenimente. Fiecare faptă vine cu propriile sale consecințe, o simplă acțiune declanșează alte urmări mai mult sau mai puțin complicate. Acest întreg lanț e pe alocuri întrerupt de momente de cugetări și observații din partea Olguței, ocazii în care cititorul o vede pe fetiță uneori mai vulnerabilă, alteori mai încrezătoare. Impactul inițial, însă, vine de la ritmul alert al desfășurării întâmplărilor – de remarcat totuși cum starea de alertă este asigurată și de limbajul simplu, fluent folosit de Olguța. Totul e construit cu tactică încă de la un prim nivel. Mergând mai departe, nu e deloc exclus ca, la anumite intervale, cititorul să se gândească, în treacăt, cum ar putea să o definească pe Olguța. Există vreun cuvânt îndeajuns de potrivit să cuprindă complexitatea sa? De unde reiese această complexitate, până la urmă? Poate fi efectul aventurilor care par neplauzibile într-un cadru simplu, aproape familiar? Pot apărea astfel de întrebări pe parcursul citirii primului volum din serie. Se pot da inclusiv răspunsuri întortocheate, până când bunicul Olguței, Constantin, clarifică multe nelămuriri după ce o proclamă pe nepoata sa „scriitoarea familiei” (p. 272, Olguța și un bunic de milioane). Desigur, într-un context restrâns, această scenă nu are aceeași amploare, întrucât Constantin nu face decât să aprecieze blogul Olguței și potențialul imens pe care îl deține. Totuși, o perspectivă de sus ne poate permite să o înțelegem diferit pe micuța scriitoare. Olguța este, într-adevăr, the one in charge odată ce e pusă să „meșterească” un text – folosesc special verbul „a meșteri” pentru a evidenția și „instrumentele” de care se folosește personajul nostru. După cum am menționat mai devreme, avem de-a face cu un cadru verosimil, un limbaj accesibil, personaje care își dezvăluie progresiv forțele și slăbiciunile lor. Astfel de instrumente deja asigură o direcție anume a textului propriu-zis. Pornind de la o asemenea schemă, scriitorul are libertatea de a prelucra acțiunea în ce fel dorește – așadar, abia din acest punct de vedere, am văzut-o pe Olguța de sine stătătoare.

O posibilă interpretare ar fi să o detectăm pe Olguța ironică la adresa compunerilor scrise pentru școală / Evaluarea Națională. Cu toții ne putem raporta la cerințele care invocă relatarea unei / unor întâmplări într-un anumit context familiar. Aceste compuneri îi aduc pe mulți elevi într-un impas – la mijloc poate fi vorba de o lipsă a exercițiului de a scrie, însă acest fapt merge mână în mână cu încurajarea indirectă a două aspecte. Pe de o parte ar fi un limbaj „încărcat” care îi descurajează pe copii să se exprime mai liber (și, în fond, mai clar). Pe de altă parte elevii se simt presați să scrie un așa-numit eventful story, lucru care poate veni dintr-o nesiguranță în raport cu cerința compunerii. Deși se cere relatarea unui eveniment real, bineînțeles că nimeni nu este oprit să-și folosească imaginația – singura problemă în această situație ar ține de tendința copiilor de a cădea în niște clișee, atât la nivelul întâmplărilor, cât și la cel al limbajului. Suntem, în mare, expuși unor cărți / filme în care șirul lung de evenimente nu lipsește. Cărțile la care au acces des copiii nu se opresc asupra „puterii” captivante de a... nu face nimic (și de a vizualiza viața altfel). Mereu ar trebui să existe o continuă preocupare față de ceva, fără să se pună accent pe clipele de repaos, starea liniștită (sau tulburată, inițial, din cauza lipsei de ocupație) pe care o poate experimenta orice om. Tocmai aici se află charm-ul Olguței (dacă e să menținem această interpretare). Un cititor „detașat” ar aprecia strict aventurile fetiței, care implică răpiri, intruziuni, o familie și prieteni excentrici, inamici neașteptați care lucrează undercover. Nu sunt întâmplări menite să fie reluate, repovestite în afara cărților, cel mai recomandat este să fie ele citite direct. Ansamblul creat e o rețetă reușită, dar care nu te implică până la capăt. Cititorul devine (mai) „implicat” odată ce ia în considerare procesul din spatele scrisului, modul în care Olguța profită să-și valorifice lecturile și filmele văzute (recomandate, la rândul lor, în capitole speciale), dar întotdeauna cu o posibilă aluzie către obișnuința „exagerării”:

„Când mai observați că încep s-o iau razna, cum am făcut mai sus, trăgeți-mă vă rog de mânecă sau dați-mi un cot. Nu știu de unde-mi vin exagerările astea – până acum nu obișnuiam s-o iau pe arătură în halul ăsta. Citesc prea multe cărți triste, cred că de la asta mi se trage.” (p. 125-127, Olguța și un bunic de milioane)

Dacă e să simplificăm puțin cele menționate până acum, putem să rezumăm acel șarm al Olguței la conștiinta ei de sine. Ea nu este o cititoare pasivă, reacționează cu învârtoșare la clișee și „intervine” chiar și în diverse expresii utilizate regulat pentru un efect stilistic și nu unul practic:

„Victor a căzut pe gânduri. Cam o fracțiune de secundă.” (p. 162, Olguța și un bunic de milioane)

„Mi s-a părut că am rămas așa, în tăcere, o veșnicie, dar probabil c-a fost ceva mai puțin.” (p. 171, Olguța și un bunic de milioane)

„ – Bănuț? Dacă ai avea un bănuț? Ai vreun motiv pentru care vorbești ca într-o traducere proastă din engleză?” (p. 54, Olguța și Operațiunea Jaguarul)

„ – (...) Lucrurile stau în felul următor: eu... (...)
– Ai spus felul următor?
Cred că-i părea rău după plăcintele de care nu apucase să se bucure.” (p. 211, Olguța și Operațiunea Jaguarul)

Olguța îi frapează pe cititori și prin siguranța sa, încredere ce nu trebuie să lipsească atunci când vrei să convingi pe cineva asupra unui lucru. Dar, din nou, surpriza mai mare vine în momente în care Olguța recunoaște că este depășită de o situație, arată că ține mai mult la părinții ei decât ar vrea să recunoască și suprinde, într-un mod sincer, o stare dintr-un cadru atemporal:

„Am recunoscut spășită că era posibil ca anumite aspecte complexe ale vieții să-mi scape din pricina vârstei fragede.” (p. 155, Olguța și Operațiunea Jaguarul)

„Adevărul e că de când plecasem mă gândisem întruna la părinții mei. Și totul îmi amintea de ei.” (p. 105, Olguța și un bunic de milioane)

„Emana un aer... nici nu știu cum să spun... un aer de veșnicie, orice o fi însemnând asta. Parcă s-ar fi aflat acolo dintotdeauna, în afara timpului. Imaginile din jurul meu au început să se deruleze în reluare, ca într-o altă realitate – mai calmă, mai tihnită.” (p. 150-151, Olguța și un bunic de milioane)

Pe lângă toate acestea, personajul nostru principal conștientizează că multe dintre întâmplările sale n-ar avea loc fără influența celor din jur, care îi pot dicta cu ușurință un anumit traseu. Olguța se proclamă „șefa operațiunilor”, nu se jenează să întrebe într-o conversație „Eu n-am niciun cuvânt de zis?”, dar acceptă în final faptul că orice individ are libertatea de a impune niște reguli (p. 211-212, Olguța și Operațiunea Jaguarul). Personajele sunt, astfel, încurajate să dețină autoritate pe rând și să contribuie la firul cursiv al poveștii:

„În mare, totul mergea strună. Având în vedere situația, nu mi-aș fi putut dori mai mult. Aveam alături oameni plini de idei, pe care mă puteam baza...” (p. 156, Olguța și Operațiunea Jaguarul)

Cu siguranță, în poziția de control, ori de câte ori are ocazia, Olguța își formulează opiniile (mature) fără nicio reținere:

„Există câteva lucruri clare pe lumea asta care ar fi bine să rămână așa cum sunt. Unul dintre ele e acela că părinții și copiii sunt atât de diferiți, încât în cel mai bun caz se tolerează reciproc, dar atât. Apropierile excesive nu pot duce decât la anomalii, dezastre și catastrofe la care nici nu mă pot gândi.” (p. 106, Olguța și un bunic de milioane)

„Aud mereu că natura e bună, iar noi, oamenii, răi, pentru că o distrugem. Dar și noi facem parte, în mod evident, din natură. Totul face parte din natură, ceea ce înseamnă, eventual, că natura se autodistruge.” (p. 157, Olguța și Operațiunea Jaguarul)

Fetița nu se limitează la a fi o simplă observatoare, ci critică și semne ale unei „cărți proaste”, cum ar fi descrierea norilor ca fiind „amenințători” – e o strategie amuzantă de a sugera că povestea ei este din start bine scrisă, deoarece norii remarcați de ea sunt „spectaculoși”; doar dispoziția nepotrivită a omului nu-i permite acestuia să admită frumusețea mediului înconjurător (p. 48, Olguța și un bunic de milioane). Olguța rămâne o fetiță deosebită, mulți și-ar dori ca ea să nu se schimbe la bază. Ea deține puterea de a observa lucrurile în detaliu. Reușește, prin urmare, „să transcrie”, sub forma unei liste, gândurile și imaginile pe care un autor le-ar avea atunci când își proiectează în minte gesturile cele mai insignifiante ale personajelor sale:

„De oftat de fericire.
De izbucnit în lacrimi. Și eu, și mama.
De oftat încă o dată, mai puternic.” (p. 266, Olguța și un bunic de milioane)

În astfel de condiții, nu ar trebui să ne mire faptul că Olguța inclină către o viață liniștită, în ciuda ritmului său alert din cele două cărți. Își dorește să fie în locul celor care au „vieți plictisitoare” și despre care „nici măcar un scriitor genial” n-ar putea să scrie. Invocă, la un moment dat, „un vechi proverb chinezesc” care „spune că e de preferat să n-ajungem să trăim vremuri interesante”. Olguța ajunge să trăiască vremuri „deja mult prea interesante pentru gustul [ei]” (p. 120, Olguța și Operațiunea Jaguarul). În cele din urmă, dorința ei este de a avea parte de „luni de plictiseală”, în care ea și cu membrii familiei să se bucure unii de ceilalți, „fără incidente majore” (p. 250, Olguța și Operațiunea Jaguarul). Așadar, cititorii nu pleacă cu o lecție de învățat, ci mai degrabă cu o provocare: redefinirea scriiturii pe placul copiilor de azi. Cine altcineva să ne îndemne să ieșim din diverse tipare, din automatismul vieții, și să încercăm să povestim „nimicul” din existența noastră zilnică, dacă nu însăși Olguța, micuța scriitoare și eroină din literatura română pentru copii?