Despre „Harriet spionează” de Louise Fitzhugh

(Editura Arthur, Bucureşti, 2013)

Faceţi cunoştinţă cu Harriet Welsch, micuţa spioană! Ea este o fetiţă de unsprezece ani care trăieşte în Manhattan împreună cu părinţii ei, bona sa, Ole Golly, şi cu o bucătăreasă.
Lui Harriet îi place să spioneze. Vrea să afle absolut totul despre toată lumea! Ea notează orice detaliu pe care îl observă la cineva în carneţelul ei de spion. Nimeni nu ştie de acest caiet. Harriet încearcă din răsputeri ca nimeni să nu afle de „cariera” sa de spion şi de carneţelul său...
Când am citit cartea, mi-am dat seama imediat cât de pasionată este Harriet de spionaj... Ea are până şi o costumaţie de spion:

„Costumaţia de spion era alcătuită dintr-o pereche de blugi vechi (...) pe care Harriet îi iubea pentru că pe centura lor cususe găici de care putea să agaţe instrumente speciale de spion. Instrumentele ei erau lanterna (...), un săculeţ de piele pentru caiet, un altul pentru creioane, un termos pentru apă şi un briceag de cercetaş care avea, printre altele, o şurubelniţă, un cuţit şi o furculiţă. (...)
Apoi îşi puse un pulover albastru închis, vechi, cu glugă, pe care îl purtase vara, la mare şi care mai păstra încă mirosul acela reconfortant de aer sărat. Apoi îşi puse o pereche de espadrile vechi, albastre, cu găurele în dreptul fiecărui deget. (...)
La final, îşi puse o pereche de ochelari cu rame negre, fără lentile. Îi găsise odată în biroul tatălui ei şi acum îi purta uneori chiar şi la şcoală, pentru că i se părea că o fac să pară mai deşteaptă.” (pag. 38-39)

Harriet face aproape aceleaşi lucruri în fiecare zi. Are propriul ei traseu de spionaj. De fiecare dată, ea spionează pe doamna Plumber, familia Dei Santi, micul Joe Curry, familia Robinson şi Harrison Withers. Doamna Plumber este o femeie bogată care stă toată ziua în pat şi vorbeşte la telefon, pentru a-şi căuta o slujbă. Familia Dei Santi deţine un restaurant italian (aici, din nefericire, apar tot felul de probleme). Micul Joe Curry este un băiat care mănâncă toată ziua de la restaurantul Dei Santi. Familia Robinson este formată doar din cei doi soţi. Aceştia nu au copii, însă au o casă foarte mare. Ei sunt foarte bogaţi! Când cumpără lucruri scumpe, îi invită pe prietenii lor acasă la ei şi se laudă ore întregi cu obiectele valoroase pe care le au. Harrison Withers este un bărbat care are douăzeci şi şase de pisici:

„Pisicile îl urmară toate în bucătărie, iar el începu să scoată ce avea în sacoşă. Ele începură să miaune şi să se frece de picioarele lui, în timp ce el scotea rinichi după rinichi din sacoşă.
- Liniştiţi-vă, copii, le vorbi el, foarte blând.
Mereu vorbea foarte blând.
- Liniştiţi-vă. O să mâncăm cu toţii acum. Salutare tuturor – da, da, salut. Salut, David, salut, Rasputin, da, Goethe, Alex, Sandra, Thomas Wolfe, Pat, Puck, Faulkner, Cassandra, Gloria, Circe, Koufax, Marijane, Willy Mays, Francis, Kokoşka, Donna, Fred, Swann, Mickey Mantle, Sebastian, Yvonne, Jerusalem, Dostoievski şi Barnaby. Salut, salut, salut.” (pag. 61-62)

Harrison construieşte toată ziua colivii, însă nimeni nu ştie de ce.
Acestea sunt lucrurile pe care Harriet le notează despre persoanele respective. Încearcă să nu fie văzută de nimeni cât timp spionează...
Spionajul nu este singurul lucru pe care Harriet îl face zi de zi. Mâncatul sendvişului cu roşii este şi el inclus:

„- Nu ţi-ar plăcea să încerci un sendviş cu şuncă sau cu ou sau cu unt de arahide?
Mama se uita întrebătoare la Harriet, iar bucătăreasa stătea în picioare lângă masă şi părea înnebunită de furie.
- Roşii, spuse Harriet, fără măcar să ridice nasul din cartea pe care o citea la micul dejun. (...)
- Ascultă-mă, Harriet, ai luat cu tine la şcoală câte un sendviş cu roşii zi de zi, timp de cinci ani. Nu te-ai săturat?
- Nu.
- Ce-ai zice de nişte cremă de brânză cu măsline?
Harriet clătină din cap. Bucătăreasa aruncă un braţ în aer în semn de disperare.
- Pastramă? Muşchiuleţ de vită? Castraveţi?
- Roşii.
Doamna Welsch ridică din umeri şi se uită deznădăjduită la bucătăreasă. Bucătăreasa se strâmbă.
- O căpoasă, zise ea apăsat şi ieşi din cameră.” (pag. 26)

Un lucru trebuie ştiut: Harriet, oriunde ar merge, are carneţelul de spion cu ea şi notează detalii despre toţi oamenii pe care îi întâlneşte:

„BĂRBAT CU ŞOSETE ALBE, RULATE ŞI CU PICIOARE GROASE. FEMEIE CARE SE UITĂ CRUCIŞ ŞI ARE NASUL LUNG. UN BĂIEŢEL CARE ARATĂ ORIBIL ŞI O MAMĂ BLONDĂ, GRASĂ CARE ÎL TOT ŞTERGE LA NAS. DOAMNĂ CARAGHIOASĂ CARE ARATĂ CA O PROFESOARĂ ŞI CARE CITEŞTE. NU CRED CĂ AŞ VREA SĂ TRĂIESC VREODATĂ CA VREUNUL DINTRE ACEŞTI OAMENI SAU SĂ FAC VREUN LUCRU DINTRE CELE PE CARE LE FAC EI. PUN PARIU CĂ BĂIEŢELUL ĂLA E TRIST ŞI PLÂNGE MULT. PUN PARIU CĂ FEMEIA CARE PRIVEŞTE CRUCIŞ SE SIMTE ORIBIL CÂND SE UITĂ ÎN OGLINDĂ.” (pag. 14)

E adevărat, Harriet notează aproape întotdeauna lucruri urâte despre oameni. Ea face observaţii chiar şi despre prietenii ei cei mai buni, Janie şi Sport! Janie lucrează la experimente care pot să arunce casa ei în aer, aşa cum spun părinţii ei. Sport vrea să devină fotbalist. Toată ziua joacă fotbal, nimic altceva.
Harriet ţine cel mai mult la bona ei, Ole Golly. Aceasta este diferită de orice altă bonă. Harriet simte acest lucru... În ciuda faptului că Harriet o mai spionează pe Ole Golly, niciodată nu spune ceva rău despre ea.
Din nefericire, în curând încep să apară problemele. Într-o zi, caietul lui Harriet ajunge în mâinile... colegilor ei! Aceştia citesc tot ce a scris Harriet despre ei şi se supără foarte tare. Nu mai vorbesc cu Harriet foarte mult timp. Fetiţa se simte acum singură...
Şi aceasta nu este singura problemă. Ole Golly anunţă că este timpul ca ea să plece:

„- Mi-a spus că, oricum, ar vrea să plece luna viitoare. (...)
- Dar, domnişoară Golly, nu puteţi pleca. Ce ne facem fără dumneavoastră? (...)
- Vă mulţumesc pentru cuvintele acestea, doamnă Welsch.
O privi puţin pe doamna Welsch şi apoi continuă:
- Cred că totuşi, din multe puncte de vedere, a sosit momentul. Nu doar pentru mine, ci şi pentru Harriet.” (pag. 109)

Un anumit domn pe nume George Waldenstein îi cere mâna lui Ole Golly. Aceasta este nevoită să se mute în Montreal cu viitorul ei soţ. Plecarea bonei o întristează nespus pe Harriet. Viaţa ei parcă devine mai grea şi mult, mult mai tristă...
Harriet nu ştie ce să facă pentru a-şi recupera colegii şi mai ales, prietenii. Părinţii ei îi interzic să mai spioneze pe cineva sau să mai scrie ceva în carneţelul ei. Harriet este de-a dreptul supărată şi simte nevoia să facă lucruri urâte colegilor ei. Devine obraznică, începe chiar să ţipe la părinţii ei!
Din fericire, într-o zi, Harriet primeşte o scrisoare de la... Ole Golly! Aceasta îi spune fetiţei să nu se mai poarte urât. De asemenea, îi oferă două sfaturi pentru a fi iertată de colegi:

„Şi logic că nimeni n-ar trebui să citească ce ai scris în caiet, dar dacă se întâmplă, atunci, Harriet, va trebui să faci două lucruri, amândouă neplăcute:
1. Trebuie să-ţi ceri scuze.
2. Trebuie să minţi.” (pag. 228-229)

Harriet, fiind redactoarea paginii clasei a şasea din revista şcolii, scrie un anunţ important pe prima pagină, dedicat colegilor ei:

„ACEASTĂ PAGINĂ DOREŞTE SĂ RETRACTEZE ANUMITE AFIRMAŢII SCRISE ÎNTR-UN ANUMIT CAIET DE REDACTORUL PAGINII CLASEI A ŞASEA, AFIRMAŢII CARE ERAU INCORECTE ŞI CARE, ÎN PLUS, MAI ERAU ŞI MINCINOASE. TOŢI CEI CARE AU CITIT ACESTE AFIRMAŢII SUNT ANUNŢAŢI CU ACEASTĂ OCAZIE CĂ ERAU NIŞTE MINCIUNI ŞI CĂ EDITORUL PAGINII CLASEI A ŞASEA LE CERE TUTUROR, ÎN GENERAL, SCUZE.” (pag. 243-244)

Bineînţeles, anunţul este o minciună. Harriet ştie bine că tot ce scrie despre colegii ei este adevărat. Dar la acest lucru se referă Ole Golly în scrisoare: pentru a nu-ţi pierde prietenii pentru totdeauna, uneori este nevoie să minţi.
M-a bucurat nespus de mult finalul poveştii:

„Janie şi Sport (...) ajunseră lângă ea, se opriră în dreptul ei, fiecare privind în altă direcţie. (...)
Aşa, se gândi Harriet. Deschise cu mare grijă caietul, uitându-se la ei în timp ce făcea acest lucru. Şi ei, la rândul lor, se uitară la ea. Scrise:
OLE GOLLY AVEA DREPTATE. UNEORI TREBUIE SĂ MINŢI.
Ridică privirea spre Sport şi Janie. Nu păreau supăraţi. Aşteptau doar ca ea să termine. Continuă:
ACUM CĂ LUCRURILE S-AU ÎNTORS LA NORMAL, POT SĂ LUCREZ DE-ADEVĂRATELEA.
Trânti coperta caietului şi se ridică. Apoi, toţi trei se întoarseră şi o luară la picior pe malul râului.” (pag. 246)

Desigur, personajul meu preferat este Harriet. Îmi place de ea deoarece este o spioană foarte bună! Însă nu mi-a plăcut deloc când aceasta a început să se poarte urât cu părinţii ei şi cu cei din jur. Nici observaţiile din caietul ei nu mi s-au părut frumoase... Dar mă bucur că totul s-a rezolvat în final!
Recomand cartea copiilor care vor şi ei să devină spioni. Spionaţi cartea, dragi cititori! :)