Se cunoaște faptul că generațiile tinere caută povești care să iasă din tiparul comun. Literatura străină își face simțită prezența la noi, de mult timp, oferind o varietate mare de teme și personaje contemporane. Și totuși, autorii străini sunt predispuși unor întâmpinări oarecum „reținute” din partea cititorilor, iar esența poveștilor se poate pierde, întrucât autenticitatea lor ajunge să fie prelucrată. Tocmai de aceea, în contextul zilei de azi, o carte precum Vertijia, scrisă de Ioana Nicolaie în continuarea primei suite de aventuri, Ferbonia (Editura Arthur, 2015), reușește cu succes să valorifice literatura pentru copii de la noi.
Dacă ar fi să ne referim la întreg traseul străbătut de eroii celor două cărți menționate, am putea spune că Fil și Luvia trec de la etapa copilăriei la cea a adolescenței prin intermediul experiențelor acumulate. În timp ce în Ferbonia cei doi prieteni află treptat ce presupune farmecul unei „năzăreli”, în universul Vertijiei personajele sunt plasate în fața unor situații mai dificile, dar în continuare pe măsura lor, în urma îmbunătățirii lor. Inclusiv Piper, prietenul loial al ferbonenilor, este supus unei schimbări obligatorii, de la un animal de companie la un adevărat îndrumător al Luviei și al lui Fil. Odată ce se trece dincolo de granița Ferboniei, orice amintire a meleagului respectiv se pierde, sugerându-se astfel o rătăcire temporară a celor doi instalatori. Piper nu intervine decât în situații strict necesare și îi lasă pe Fil și Luvia să preia rolurile importante, să salveze ținutul Artuerpri și „să-și recupereze” identitățile.
Îndepărtarea bruscă de Ferbonia se aseamănă cu „plecarea adolescentului de acasă”, locul în care acesta a copilărit și și-a păstrat întreaga colecție de amintiri. Este, într-o oarecare măsură, o ieșire în lume care e învăluită de mister la început. Prima reacție la o asemenea schimbare este reprezentată de încercarea minuțioasă (dar, în același timp, disperată) a tânărului de a se întoarce într-un spațiu în care se simte protejat. Așa cum este de așteptat, nu are loc decât o simplă învârtire în cerc:
„Sunt singura care umblă de colo colo, ca într-o cușcă. Orice-aș face, nu am cum să depășesc marginea. Mă aruncă mereu în locul din care am plecat.” (pag. 14)
Prin urmare, adolescentul nu are de ales, acceptă situația în care se află și recurge la ajutorul cuiva apropiat. Povestea Vertijiei începe cu apariția lui Marius în calea Luviei. Băiatul din tărâmul oamenilor, la fel de singuratic ca Luvia, este dispus să devină călăuzitorul fetei instalator. Deși nu se văd unul pe altul, cele două personaje formează o prietenie întemeiată în simpla dorință de a ajuta:
„ - Te afli într-un loc unde nu se mișcă nimic. Corect?
- Da. E plăcut la început, dar apoi te apucă frica.
- Poți să mergi, să te miști, ba chiar să vorbești cu mine.” (pag. 15)
Marius oferă un impuls semnificativ Luviei, încurajând-o să meargă mai departe alături de amicii săi. Odată nimeriți în Artuerpri (lume formată din patru insule, Arbocia, Tufish, Erbiza și Primitiv), Fil și Luvia sunt înzestrați cu marea responsabilitate de a-și apăra noii prieteni de un viitor crunt. Din acest punct, aventura ferbonenilor și a arbocenilor presupune o redescoperire a emoțiilor fundamentale, văzute dintr-o perspectivă mai matură, dar cu aceeași curiozitate specifică unui copil. „Un adevărat pustiu al suferinței” nu poate fi eliminat decât printr-un surplus de curaj. Observațiile făcute de-a lungul povestirii reușesc cu desăvârșire să umple sufletele cititorilor cu iubire, speranță și dorința puternică de a deveni, la rândul lor, mai buni:
„Acolo, în fața ei, se afla chiar Fil. Mai mult, acesta o strânse tare în brațe. O culoare aprinsă, mai intensă ca niciodată, îi îmbujoră fața. Și nuanța ei purpurie, chiar dacă ea încă nu știa, semăna atât de mult cu însăși fericirea. Împreună puteau merge oriunde, știuse mereu asta, nu-i mai era teamă de nimic.” (pag. 86-87)
„ - Încep să înțeleg. Teria și Țelept au suspendat pentru o clipă totul, pericolele și războiul deopotrivă, numai ca să se audă, să se asculte unul pe celălalt. Au trecut prin atât de multe împreună. Apoi, neștiind dacă mai sunt sau nu în viață, au fost nevoiți să aștepte zeci de rotiri până să se reîntâlnească. Cum să nu se agațe de puținul timp care parcă li s-a dat în dar? (...)
Luvia surâse, înțelegea deodată mai bine fericirea senină care-i strângea pe Teria și pe Țelept într-o sferă invizibilă.” (pag. 132)
Bineînțeles, impresiile adunate de personaje nu ar avea același efect în povestire fără tonul prietenos al scriitoarei. Prin poveștile sale, Ioana Nicolaie creează o legătură foarte strânsă cu cititorii ei, indiferent de vârstă. Predomină constant o pasiune unică pentru propriile personaje create, o căldură care te invită la cât mai multă lectură și pe care nu o poți găsi în nicio carte tradusă din altă limbă. Volumul Vertijia dezvăluie o lume construită cu empatie și curiozitate. Tocmai când începi să crezi că știi ce urmează, o altă cărare este construită, demonstrându-se că există o multitudine de posibilități. O mică istorisire sau un vis fabulos se poate naște din orice detaliu mărunt, dacă se observă lumea din jur cu răbdare. Copiii sunt încurajați să-i privească pe oameni altfel și să ofere mai multă atenție evenimentelor de care au parte (fiecare având rostul său). La finalul lecturii, sunt sigură că mulți cititori vor dori să-și creeze propriile povești, pornind de la experiențe deja trăite.
Trecând la o altă perspectivă, mulți adolescenți și-ar putea găsi un refugiu în carte. Elementul care le-ar permite să se simtă în siguranță în tărâmul Artuerpri este reprezentat de caracterul realist al personajelor. La o primă lectură grăbită, cititorul ar putea crede că a dat peste aceleași două tabere rivale din majoritatea cărților, tabăra eroilor și cea a răufăcătorilor. Vertijia însă nu presupune diferențierea respectivă. Fiecare instanță narativă este ilustrată atât cu calități, cât și cu defecte. Presupușilor eroi li se îngăduie să dea dovadă de egoism și îndoială la răstimpuri:
„ - Să-i lași pe Țelept, Teria și Râmtare înghițiți degeaba de Tufish, amice? îi opri avântul Piper. Asta te simți dator? Să renunți cu totul la tinerii aceia minunați, de pe Muntele de Vest, care nu-și doreau decât eliberarea insulei? Ai uitat de ei, de poveștile lor, de felul în care ne-au primit? Ai uitat de bieții puieți deveniți delicatese? Și nu te gândești la săracii arbocenii, zeci și mii, omorâți chiar aici, în Erbiza? Nu bănuiam că ești atât de egoist! Mă dezamăgești, Iet, ce-i cu tine?
Puietul amuți năucit. Nu, el nu fusese niciodată laș, doar că din dorința de a-și ști insula în siguranță își scosese din minte celelalte lucruri. Dar cum să uite de ele? Bineînțeles că voia să lupte mai departe, că nu-și dorea nimic mai mult decât să alunge suferința...” (pag. 196)
Inclusiv locuitorii Artuerpriului, afectați de praful galben otrăvitor, nu sunt doar „ticăloși fără seamăn, puși pe distrugeri și mârșăvii”, ci victime care au dreptul la o a doua șansă și o mână (sau mai multe) de ajutor. Se desfășoară o întreagă luptă pentru dreptate, sugerată de o rimă spusă cu hotărâre, făcându-se aluzie și la situația curentă a României: „Re-zis-tăm! Re-zis-tăm! Primitivii nu-i lăsăm, în celule îi băgăm!” (pag. 147) E la alegerea cititorului dacă aceasta este o pură coincidență sau o referință modernă, perfect adecvată prezentului nostru.
Un tânăr se poate identifica de-a lungul narațiunii cu mai multe personaje, mai ales cu Luvia și Iet. Pe de o parte se află nesiguranța lui Iet în legătură cu personalitatea și menirea sa:
„Iet făcu ochii mari, nu, încă nu se putea obișnui cu gândul ăsta. Și-apoi, uf, se dovedise atât de mărginit, de neîncrezător, ba chiar nepoliticos. Îi venea să moară de rușine. În loc să nu piardă nimic, nici măcar o vorbă... Dar dacă se înșelau toți? Prin ce s-ar fi dovedit el vrednic de o atât de mare onoare? Dacă se amăgeau...” (pag. 235)
Pe de altă parte sunt gândurile tulburătoare ale Luviei:
„Uf, de ce e atâta ură și ticăloșie pe lume? De ce binele e atât de greu de apărat? De ce frumusețea nu ține veșnic? De ce există rău, boli și suferință?” (pag. 210)
„De ce să sufere mereu cei nevinovați?” (pag. 156)
Înspre finalul cărții, mi s-a confirmat faptul că că toți oamenii ar putea fi văzuți ca niște indivizi nevinovați, supuși unor anumite suferințe și încercări. Răutatea se naște dintr-un conflict nerezolvat la timp, un chin interior neluat în considerare sau o simplă neînțelegere care nu a fost discutată pe îndelete. Pe scurt, e vorba de dauna aceluiași praf galben care trebuie înlăturat. Citirea volumelor Ferbonia și, în mod special, Vertijia i-ar putea îndemna pe cititori să fie adepții unui nou început, presărat cu speranță din belșug. Fil, Luvia și prietenii lor au fost creați cu misiunea de a salva mai multe universuri deodată, inclusiv pe al nostru. Datorită acestui fapt, tărâmul din Vertijia ar putea fi punctul de pornire nu numai al copiilor, ci și al adolescenților și al adulților „rătăciți”. Dacă ar fi să-l citez pe Țelept, „unde e minte multă e și nebunie multă”. Cine nu și-ar dori să treacă printr-o experiență neobișnuită, izvorâtă din imaginația noastră, și să pornească încrezător într-o gamă fantastică de peripeții, cu scopul salvării mai multor suflete? Așadar, poftiți la lectură! Ar fi o mare greșeală dacă nu ați inventa o năzăreală.
wow amazing
ReplyDelete