Despre „Habarnam pe Lună” de Nikolai Nosov

(Editura Humanitas, Bucureşti, 2013)

În Oraşul Florilor, toţi prichindeii sunt botezaţi în funcţie de talentele şi însuşirile lor: Gogoaşă, Ştietot, Telescop, Şurubel, Piuliţă, Lentilă, Cubuleţ, Acuarelă, Pilulă etc. După cum v-aţi dat seama, Habarnam este un băieţel care nu ştie absolut nimic!
Dacă aţi citit deja „Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi” şi „Habarnam în Oraşul Soarelui”, atunci este timpul pentru „Habarnam pe Lună”!
La începutul poveştii, încă nu-l găsim pe Habarnam. Sub lumina reflectoarelor se află Ştietot, un mic savant. El este prieten cu Cerceluşa şi Scrumbiuţa, alte două savante. Într-o zi, cei trei au mers pe Lună. Acolo au cercetat suprafaţa Lunii şi craterele sale. Mulţi oameni de ştiinţă se tot întreabă cum s-au format craterele de pe Lună. Se formează două tabere, fiecare având câte o teorie diferită. „Craterele lunare au apărut din vulcani.”, spun unii. „Craterele lunare sunt urme ale căderii unor meteoriţi uriaşi.”, zic alţii. Ştietot, înainte de a merge pe Lună, nu era de acord nici cu teoria vulcanistă, nici cu cea meteoristă. El avea o altă teorie:

„Odată a cercetat Luna prin telescop împreună cu Lentilă şi i-a sărit în ochi faptul că suprafaţa ei seamănă foarte tare cu o clătită bine făcută, cu găuri pufoase. După aceea, Ştietot s-a dus la bucătărie şi s-a uitat cum se fac clătitele. El a observat că, atâta timp cât aluatul este lichid, suprafaţa clătitei este netedă, dar, pe măsură ce se încălzeşte în tigaie, pe suprafaţa ei încep să apară nişte bule care apoi se sparg, iar pe clătită se formează nişte găurele nu foarte adânci care rămân aşa şi nu dispar nici după ce aluatul se coace cum trebuie şi se întăreşte.” (pag. 9)

Ştietot susţinea că suprafaţa Lunii, cu mult timp în urmă, a trecut prin aceleaşi etape ca la o clătită. Bineînţeles, teoria micului savant a fost luată în râs de toţi oamenii de ştiinţă. După ce Ştietot merge pe Lună, o nouă teorie apare în mintea lui. Craterele lunare nu sunt munţi, ci rămăşiţe ale unui perete gigantic de cărămidă prăbuşit de-a lungul timpului. Savantul îşi dă seama că aceşti pereţi puteau fi făcuţi doar de nişte fiinţe inteligente, precum... prichindeii lunari (sau, pe scurt, lunaticii). Mai demult, pe Lună exista aer. Lunaticii trăiau precum pământenii. Cu timpul, însă, aerul a început să dispară încet-încet de pe Lună. Pentru a nu muri, prichindeii lunari au construit în jurul oraşelor lor pereţi groşi de cărămidă. Deasupra acestor pereţi au construit cupole de sticlă. Lunaticii, însă, n-au mai stat mult timp la suprafaţa Lunii. S-au mutat în interiorul acesteia.
Ştietot publică o carte despre această teorie. Mulţi prichindeii o citesc cu mare plăcere. Însă oamenii de ştiinţă nu sunt deloc de acord cu spusele lui Ştietot.
Până la urmă, micul savant se dă bătut. Îşi dă seama că teoria este falsă şi că nu există niciun lunatic. Uneori, Ştietot se uită cu tristeţe la piatra lunară pe care a adus-o cu el pe Pământ. Noaptea, această bucată de pe Lună împrăştie în jur o lumină albastră. Într-o zi, însă, savantul ia piatra lunară de pe pervazul său şi o bagă într-un dulap. Înăuntru se află o colecţie de minerale. Ştietot nu vrea să se mai gândească la Lună niciodată! Imediat ce piatra este băgată în dulap, savantul are parte de o surpriză neaşteptată... Ştietot începe să zboare prin camera sa. Se loveşte cu capul de tavan, iar toate lucrurile sale plutesc şi ele în jur. Ştietot este de-a dreptul surprins! Habar nu are ce se întâmplă... Însă, în curând, savantul află cauza... El se află în stare de imponderabilitate. Aflându-te în această stare, îţi pierzi greutatea şi pluteşti în aer. Ştietot descoperă un lucru interesant:

„- Prin urmare imponderabilitatea apare ca rezultat al interacţiunii dintre energia magnetică şi energia degajată de piatra lunară, zise Ştietot, apoi se ridică şi luă din sertarul mesei o riglă.
La un capăt puse lunita, la celălalt magnetitul şi începu să le apropie cu atenţie. Când piatra lunară se apropie de magnetit la aceeaşi distanţă la care se afla în dulăpior, starea de imponderabilitate apăru din nou. (...)
- Iată aparatul de imponderabilitate! Acum imponderabilitatea este la dispoziţia noastră!” (pag. 53)

Cu ajutorul imponderabilităţii poţi să ridici şi să mişti din loc greutăţi foarte mari. Ştietot îşi dă seama că, având acest aparat de imponderabilitate, oricine poate merge pe Lună fără nicio problemă. O rachetă, de obicei, are nevoie de o rezervă foarte mare de combustibil. Dacă racheta îşi pierde greutatea, este nevoie de puţin combustibil. Astfel, în locul acestor rezerve de combustibil, pot merge mai mulţi pasageri şi poate fi luată mai multă hrană pentru aceştia.
Nu după mult timp, toată lumea din Oraşul Florilor află de aparatul de imponderabilitate. Ştietot vrea ca un nou oraş să fie construit aproape de Oraşul Florilor. Numele acestui oraş avea să fie Orăşelul Cosmic. Toţi prichindeii sunt de acord cu această idee şi se apucă imediat de construit.
În centrul Orăşelului Cosmic se află o rachetă foarte mare. În poveste este descris amănunţit tot ce se află înăuntru. În fiecare zi, prichindeii vin să viziteze racheta. Cerceluşa şi Scrumbiuţa organizează tururi speciale prin rachetă şi explică ce se află în fiecare cameră. În această parte a poveştii apare, în sfârşit, Habarnam. Dintre toţi prichindeii, el este cel mai interesat de rachetă şi de camerele sale.
Într-o zi, Ştietot plănuieşte să meargă pe Lună cu mulţi pasageri la bordul rachetei. Nu vrea ca Habarnam să vină la bord, deoarece el este neîndemânatic... Când prichindelul află acest lucru, se supără foarte tare. Cu o noapte înainte de plecarea pe Lună, Habarnam şi prietenul lui, Gogoaşă, se furişează în rachetă. Vor să rămână ascunşi până la decolare.
Din nefericire, Gogoaşă, din cauza neatenţiei sale, porneşte racheta. Astfel, cei doi prieteni ajung pe Lună de unii singuri. Odată ce păşesc pe Lună, au parte de o mulţime de aventuri...
Habarnam trece prin atâtea peripeţii. Ghinionul cade peste el când se pierde de Gogoaşă într-o peşteră lunară. Habarnam ajunge în interiorul Lunii, unde are parte de o surpriză:

„Prin ceaţa care se risipi imediat, Habarnam văzu sub el un ţinut cu câmpii şi păduri, ba văzu chiar şi un râu.
- Aşa deci... ia te uită ce-i aici! îşi spuse Habarnam. Deci bine-a zis Ştietot că Luna e un glob în interiorul căruia este un alt glob şi că pe globul din interior trăiesc prichindeii lunari sau lunaticii! Păi ia să mai aşteptăm puţin, că poate dăm şi de ei!” (pag. 101)

Fiind oxigen în interiorul Lunii, Habarnam îşi dă jos costumul de astronaut. Îşi face noi prieteni pe nume Iedu, Şmek şi Şnapino. Habarnam observă două lucruri ciudate în ţinutul lunaticilor: pentru a mânca la un restaurant şi pentru a cumpăra ceva din magazine, ai nevoie de bani, iar plantele lunare sunt mult mai mici decât cele de pe Pământ (chiar şi copacii sunt de mărime mică).
Habarnam are o idee: în racheta care a rămas pe Lună se află nişte seminţe pentru plante. Împreună cu Iedu, Şmek şi Şnapino, el înfiinţează Societatea plantelor gigantice. Astfel, Habarnam îndeplineşte două lucruri: câştigă bani din care să trăiască şi face un bine săracilor care nu au nici măcar o bucată de pământ (ei sunt cei care cumpără acţiunile pentru plantele gigantice). Habarnam promite cumpărătorilor că vor primi seminţele în curând. Lunaticii abia aşteaptă să vadă cum arată „o plantă gigantică”.
Bogaţii, care se tem că îşi vor pierde servitorii, vor să scape de Societatea plantelor gigantice cât mai repede. N-ar putea trăi fără servitori. Ei sunt cei care au grijă de casele şi grădinile lor. Dacă săracii ar avea propriile lor grădini, nimeni n-ar mai munci pentru bogaţi...
Povestea este plină de aventuri palpitante. Este potrivită pentru copii de toate vârstele! Glumele lui Habarnam vor amuza pe cei mici, iar toate căutările ştiinţifice ale lui Ştietot vor pune pe gânduri pe cei mari...
„Habarnam pe Lună” este cea mai bună carte din această serie! De-a lungul poveştii, m-au amuzat două secvenţe:
Prima secvenţă este aceea în care Habarnam mănâncă la restaurant. El este de-a dreptul surprins când aude că trebuie să dea „bani” chelnerului:

„Ridicându-se de la masă şi fluturând mâna înspre chelner în semn de rămas-bun, Habarnam dădu să plece, dar chelnerul îl ajunse repede din urmă şi, zâmbindu-i amabil, îi spuse:
- Ai uitat de bani, dragă prietene.
- De ce? întrebă cu un zâmbet plăcut Habarnam.
- De bani, dragă prietene, de bani!
- De care bani, dragă prietene?
- Păi, dragă prietene, n-ai dat banii.
- Banii? făcu dezorientat Habarnam. Ce înseamnă asta, dragă prietene? Aud pentru prima dată de bani, ca să zic aşa.
Zâmbetul dispăru instantaneu de pe faţa chelnerului, ba acesta chiar se făcu livid de furie.” (pag. 113)

A doua secvenţă este aceea în care Calicus, un bogătaş rău, ajunge să fie legat de un copac după o serie de aventuri. În acest fragment, este scoasă la iveală zgârcenia sa:

„- Să nu ne pierdem totuşi speranţa. Până la urmă vine cineva să mă elibereze. (...)
„N-o să-mi pară rău de nimic, îşi spunea în sinea lui. O să-i dau cinci fertingi, uite-aşa... Da... Să fiu al naibii dacă n-o să-i dau cinci fertingi... Deşi, sincer vorbind, cinci fertingi e cam mult. Mai bine o să-i dau trei fertingi sau, şi mai bine, unul singur. Unul e destul.” (...)
Timpul trecea, dar, cum nu apărea nimeni care să-l scoată din necaz, Calicus zise:
- Să-l ia dracu’, o să-i dau zece fertingi. Numai să vină cineva. (...)
„Dau o mie de fertingi! se trezi urlând în sinea lui. Dau două mii! Trei!... E puţin?... Zece mii, fir-aţi să fiţi!” (...)
- O sută de mii, zise Calicus şi chiar se miră de propria generozitate. (...)
Oprindu-se la doi paşi de Calicus, Şmek şi Şnapino îl priviră cu atenţie, după care Şmek întrebă:
- Domnul Calicus, dacă nu mă înşel?
- M-m! M-m! făcu bucuros Calicus şi dădu din cap.
- În oraş s-a aflat că aţi încăput pe mâinile unor bandiţi care cer pentru eliberarea dumneavoastră o sumă mare. Am venit să vă salvăm, zise Şmek. (...)
- ... trebuie să înţelegeţi că pentru noi nu are nici un sens să vă salvăm gratis. Corect?
- Cofect, cofect! aprobă Calicus. Cât intenţionaţi să cefeţi de la mine? (...)
- Păi nu trei milioane de galoşi vechi, desigur, ci trei milioane de fertingi.
- Tfei milioane de feftingi? Asta-i hoţie cufată, să fiu al naibii! strigă Calicus. (...)
- Cât vreţi să ne daţi dumneavoastră?
- Cât? Păi aş putea să vă dau cinci... nu, pot să vă dau tfei feftingi.” (pag. 223-227)

Mi-a mai plăcut şi partea când Habarnam şi Iedu ajung pe Insula Proştilor. Dacă stai prea mult timp pe această insulă, te transformi într-o oaie. Această idee seamănă foarte bine cu cea din „Pinocchio” (copiii de pe Insula Plăcerilor se transformau în măgari). Îmi place când un autor foloseşte o idee dintr-un basm clasic pentru o nouă poveste modernă.
Cartea transmite un mesaj interesant: nicăieri nu este mai bine ca acasă! După o lungă vreme petrecută în ţinutul lunaticilor, Habarnam simte nevoia să se întoarcă pe Pământ pentru a vedea soarele. Ştietot şi echipajul său salvează pe Habarnam şi Gogoaşă. Povestea are un final fericit, ca orice altă carte destinată copiilor! :)