Ghiocel este un băieţel de doisprezece ani căruia îi place să repare vechituri din gunoaie (mp3-playere, miniradiouri, jocuri portabile). Tatăl şi unchiul său făceau acelaşi lucru mai demult. Strângeau fier vechi cu o căruţă trasă de doi cai. Într-o zi însă, primăria a interzis căruţele şi caii în oraş. Strângătorii de fiare vechi au încercat să meargă pe străzile pustii şi lăturalnice. Poliţiştii le-au dat voie să meargă pe astfel de străzi. Din nefericire, înţelegerea făcută n-a ţinut mult timp. Până la urmă, unchiul lui Ghiocel a intrat la închisoare, iar tatăl băieţelului s-a dus în Germania cu o iubită (sau, aşa cum a zis el, „cu o combinaţie”). Ghiocel a rămas doar cu un măgăruş pe nume Maicăl şi cu o cotigă (făcută de el însuşi dintr-o ladă şi două roţi de mountain bike). Ghiocel petrece timpul cu Angi, funcţionara de la Centrul de Reciclare, scapă de poliţişti cu uşurinţă şi inventează tot felul de lucruri noi din diverse piese.
Ghiocel „munceşte ca un om mare” şi „gândeşte ca un mare om”. El este marele Ghiocel şi se crede un reinventator. Un inovator al vechiturilor. Un salvator al hârburilor. Ba chiar şi un mântuitor al tehnologiei! Poliţiştii însă îl consideră doar un hoţ mărunt. Dar Ghiocel nu are nevoie de părerea altor persoane. Ştie că Angi este singura femeie care va avea grijă întotdeauna de el. Ea crede că băieţelul ei drag are un spirit tânăr şi pur... ca al unui ghiocel!
Povestea se termină astfel: Angi şi Ghiocel se îndreaptă spre Centrul de Reciclare. Soarele apune, dar pentru cei doi totul abia răsare!
La începutul poveştii, cititorii pot afla câteva lucruri interesante despre autor. Florin Dumitrescu, înainte de a merge la „şcoala de meşterit cuvinte”, a făcut „şcoala de exprimat mecanisme”. Acolo a învăţat să facă nişte aparate grozave. Cărţile sunt ca nişte maşinării de visat pentru autor, iar povestea „Cine e Ghiocel (şi cine se crede el)” este un aparat de călătorit cu gândul. Cititorul poate să se distreze cu acest aparat dând o tură... sau mai multe.
Comments
Post a Comment