Duminică, 20 octombrie
Nu vreau să mă laud, dar cred că sunt cel mai şmecher tip din întreaga şcoală! La cei 13 ani ai mei, sunt foarte popular şi am o mulţime de prieteni! Împreună mergem la petreceri, ascultăm muzică, jucăm fotbal...
Şcoala sucks... Anul acesta am o nouă materie: anatomia. Pun pariu că ar fi mişto ora de anatomie, dacă n-ar fi profa super naşpa! Credeţi-mă, n-aţi vrea să o cunoaşteţi! Dacă îi spui „bună ziua” pe hol, ea îţi aruncă o privire rece. Dacă nu ştii lecţia, primeşti 3. Dacă nu eşti atent la oră, ai tot 3. Dacă ţi-ai uitat cartea sau caietul, din nou 3. Baba asta cred că are vreo 100 de ani! Zău că nu glumesc!
Luni, 21 octombrie
Sunt îndrăgostit... Nu, nu de o fată, ci de iPhone-ul meu. Am un iPhone 5, mai exact. Ştiu, e super şmecher. E mai mişto decât Skype, câinele meu. Am foarte multe aplicaţii şi jocuri pe telefon: Angry Birds, Fruit Ninja, Minion Rush, Subway Surfers, Temple Run... Astea sunt jocurile mele preferate. Mă joc pe telefon în pauze... dar şi în ore. De obicei mă joc în ora de anatomie pentru că profa dictează lecţia cu încetinitorul. Mă plictisesc îngrozitor! Până acum, n-am fost prins de profă, ceea ce e bine! N-aş vrea să-mi arunce iPhone-ul pe geam...
Astăzi am avut anatomia. Am vorbit despre ureche. Ora a fost şi mai plictisitoare decât de obicei, deoarece profa ne-a pus să răspundem la nişte întrebări. „Cum se numesc cele trei oase mici din urechea medie?”. „Care este rolul pavilionului?”. „Cum sunt membranele timpanului?”. Întrebările curgeau unele după altele, însă nu ştiam răspunsul la nici una dintre ele...
Când am ajuns acasă, am deschis manualul de anatomie. Am citit lecţia despre ureche, însă de la prima propoziţie deja eram plictisit: „Urechea este organul auzului şi al echilibrului, adăpostit în cea mai mare parte în osul temporal al cutiei craniene”. School sucks, cum vă spuneam...
Miercuri, 23 octombrie
Astăzi am avut din nou anatomia. Dar n-am stat să pierd vremea. Cât timp profa ne-a predat la tablă, eu am stat pe telefon. La un moment dat, am dat un Google search pentru „corpul uman”. N-am găsit nimic interesant, aşa că am scris human body. Spre surprinderea mea, am găsit un link care suna interesant: Human Body – App for Kids. Fără să stau pe gânduri, am instalat aplicaţia pe telefonul meu. Are you a boy or a girl? a fost întrebarea care mi-a sărit în faţă. Am apăsat pe butonul boy, însă după aceea am trecut pe modul Română, pentru că nu sunt aşa de bun la engleză...
- Bine ai venit în propriul tău corp, Matei!
Se auzise o voce de robot. Eram surprins pentru că habar n-aveam de unde vine.
- Cine e acolo? Unde sunt?
- Cum adică unde eşti? Eşti în propriul tău corp! Pentru ce ţi-ai mai luat aplicaţia dacă nici nu ştii cum funcţionează? Human Body este un joc educativ, care învaţă pe copii tot ce trebuie să ştie despre corpul uman. Aici poţi vedea cum arată scheletul, muşchii, cum funcţionează sistemul nervos, circulator, respirator şi digestiv. Învaţă anatomia într-o singură oră! Ai nevoie şi de un pic de fantezie pentru a te distra!
N-a trebuit să primesc indicaţii, am ştiut imediat cum funcţionează aplicaţia. În faţa mea au apărut mai multe butoane care reprezentau diferite imagini. Am apăsat pe fiecare şi am făcut cunoştinţă cu mai multe organe...
Primul buton m-a dus în sistemul nervos, unde am fost întâmpinat de Creier.
- Bună, Matei! Ai ajuns la locul potrivit! Orice vizită în corpul uman începe de la mine! Pentru a vedea cum funcţionez, apasă pe butoanele din dreapta.
Am apăsat pe primul buton care reprezenta un ţânţar. Acesta a zburat o vreme, după care s-a aşezat pe mâna stângă, înţepând-o. Nişte săgeţi s-au dus către Creier. O faţă tristă a apărut lângă mine.
- Vezi? Pielea reacţionează la înţepătură. Eu primesc acest „mesaj”, iar omul are senzaţia durerii. Priveşte ce se întâmplă dacă apeşi pe butonul cu flori.
Am făcut ce mi s-a spus. Un buchet de flori a apărut din senin şi s-a pus sub nas. Alte săgeţi au pornit de la nas la creier. De data aceasta, o faţă zâmbitoare a ieşit la iveală.
- Cred că ai observat deja un lucru interesant: omul îşi foloseşte organele de simţ pentru a se orienta în mediul înconjurător. Tocmai ai văzut, nasul a mirosit floarea. Eu, ca de obicei, am receptat următorul mesaj: florile au un parfum plăcut, lucru care înveseleşte pe oricine. Ce zici, să-ţi mai arăt alte exemple? Vrei să vezi cum reacţionează corpul atunci când o pană îl gâdilă? m-a întrebat Creierul.
Aş fi apăsat pe butonul Da, dar altceva mi-a făcut cu ochiul:
- Haide, Matei, explorează sistemul circulator! Inima este un organ foarte important. Oamenii pot trăi şi fără creier (ai şi câteva exemple bune în clasa ta), dar nimeni nu poate trăi fără mine! Hai, vino să facem cunoştinţă!
Am plecat din sistemul nervos în cel circulator.
- Eu sunt Inima, după cum ţi-ai dat seama. Sunt un organ musculos şi cavitar, de mărimea pumnului, şi cântăresc aproximativ 300 g. Fain, nu-i aşa? Rolul meu în organism este să pompez sânge prin tot corpul.
De curiozitate, am apăsat pe butonul care reprezenta picioare. Dintr-o dată, omul a început să alerge. Când s-a oprit, Inima mi-a zis:
- Toată lumea ştie că, atunci când depui efort, eu trebuie să pompez mai mult sânge prin corp. Dacă vrei să vezi care e pulsul tău, numără de câte ori bat pe minut.
Mă pregăteam să experimentez acest lucru, dar o altă voce s-a auzit. Erau Plămânii. Mă chemau în sistemul respirator.
- Nu mai pierde vremea cu Inima. Suntem la fel de importanţi ca ea. Noi primim oxigen şi eliminăm dioxidul de carbon. Suntem organe buretoase şi elastice, de culoare roz, aşezate în cutia toracică. Mai devreme ai văzut ce se întâmplă când alergi. Nu numai Inima trebuie să-şi schimbe ritmul, ci şi noi. Din cauza efortului depus, trebuie să inspirăm mai mult oxigen. Trebuie de asemenea să eliminăm şi dioxidul de carbon.
Frate, ce tare era aplicaţia! Cu ajutorul ei, pot învăţa anatomia într-o oră, în timp ce alţii studiază timp de un an această materie. Eram aşa de bucuros că aveam un astfel de joc! Însă, nu după mult timp, s-a petrecut ceva ciudat... Voiam să mă duc în sistemul digestiv când, deodată, am auzit: Eroare! Eroare! Nu ştiu cum, dar aplicaţia o luase razna. Corpul uman din aplicaţie m-a înghiţit! M-am trezit în tubul digestiv între lapte, broccoli şi peşte. Stomacul râdea în hohote:
- Te-am prins! Ha-ha-ha, ia să vezi ce fac eu cu tine...
Mă simţeam fix ca o mâncare digerată! Stimatul domn Ficat s-a prezentat şi el cât timp eu mă înecam în sucul gastric:
- Dacă te interesează, eu sunt cea mai mare glandă din corp, alcătuită din doi lobi. Sunt de asemenea bogat vascularizată. Eu secret bila care este depozitată în vezica biliară. În timpul digestiei aceasta se elimină în duoden. Stai, uite-o că vine!
N-am dat atenţie spuselor Ficatului. După ce am fost digerat, am trecut prin intestinul subţire şi prin cel gros. N-aveam nici o cale de scăpare. Niciodată nu m-aş fi gândit că zilele mele se vor sfârşi aşa de, hm... dezgustător! În depărtare i-am auzit şi pe Rinichi:
- Salut, ai o secundă? Noi semănăm cu două boabe mari de fasole şi avem culoarea roşie-cafenie. Suntem formaţi din numeroase tubuşoare, numite nefroni. Nefronul are...
N-am mai auzit restul. Eram prea îngrijorat pentru a asculta altceva... Ştiam ce avea să se întâmple în foarte scurt timp...
Am fost eliminat din corp... Se înţelege cum... Am ieşit din joc şi am fost întâmpinat cu supărare de o voce neplăcută:
- Matei, ce crezi că faci?
Din cauza sperieturii pe care am tras-o, s-a întâmplat un lucru îngrozitor...
Joi, 24 octombrie
Sunt în doliu... Mi-a murit iPhone-ul... E praf, gata cu el, adios! Asta nu este singura veste rea. Profa s-a supărat foarte tare pe mine. În timp ce eu mă trezeam buimac din somn – da, adormisem în ora de anatomie şi, din cauza sperieturii, am aruncat cu disperare iPhone-ul – babeta se îndrepta cu paşi uriaşi înspre mine. Când a ajuns în dreptul meu, m-a întrebat:
- La ce oră te afli, măi copile?
- Bab... Adică, doamna, să fiu sincer, cred că mă aflu la ora de... anatofantezie?
Cred că madama ar fi vrut să mă urechească, dar s-a temut că mama şi tata ar putea face scandal în presă. M-am ales doar cu un 3 mare cât capul meu. Minunat! Şi ştiţi ceva? Nu mai am chef să scriu nici în jurnal. O să-l dau lui Skype să îl mănânce... Hai, pa!
Poveste publicată în revista Dilematix (suplimentul pentru copii editat de Dilema veche), nr. 508, 7-13 noiembrie 2013
Comments
Post a Comment