„Călăreţul dragonilor” de Cornelia Funke este una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit! Aventurile din această poveste sunt foarte palpitante şi interesante.
Personajul principal al acestei poveşti este Lung, un dragon argintiu. Acesta trăieşte împreună cu semenii lui într-o vale bine ascunsă de oameni. Din nefericire, o şobolăniţă (pe care o chemă Roza, dar toată lumea îi spune Şobolina, şi care e prietenă cu Lung) aduce veşti rele pentru dragoni: „- Dar şobolăniţa asta are aşa un dar să te scoată din minţi cu toată vorbăria ei.../- Aşa? Atunci ascultă bine ce spun! Şobolăniţa se ridică pe lăbuţele din spate şi îşi dezveli dinţii din faţă. Viiiiin oaaameniiiiiii! strigă atât de ascuţit că răsună întreaga peşteră. Vin oamenii! Ştii tu ce înseamnă asta, coboldă păroasă, mâncătoare de ciuperci şi scormonitoare prin frunziş putred?! Vin chiar aiiiiiici!” Cel mai bătrân dragon dintre toţi (Barbă-Sură) îi îndeamnă pe cei tineri să plece din Valea Dragonilor şi să caute Hotarul Cerului: „- Hotarul Cerului. Barbă-Sură închise ochii. Munţii de acolo sunt atât de înalţi, că ating cerul. Peşteri din piatra-lunii se cască în coasta lor, iar valea dintre acei munţi e acoperită cu un covor de flori albastre. În copilăria voastră, vă spuneam poveşti despre Hotarul Cerului. Voi poate aţi crezut că erau doar basme, dar unii dintre noi chiar au văzut acele locuri. Barbă-Sură deschise din nou ochii. Eu m-am născut acolo, acum atât de multă vreme, că între mine şi amintirile mele s-au scurs veşnicii.” Din vale, nimeni nu a mai îndrăznit să plece, în afară de Lung...
Împreună cu Pucioasa (prietena lui coboldă, care toată ziua mănâncă ciuperci şi comentează...), Lung porneşte într-o călătorie lungă şi obositoare. Cu ajutorul unei hărţi primite de la vărul Şobolinei (pe care îl cheamă Gilbert), Lung şi Pucioasa trebuie să ajungă în Asia, în munţii Himalaya, unde se spune că se află Hotarul Cerului... Pe drum, Lung şi Pucioasa îşi fac o mulţime de prieteni: Ben (care nu e un băiat oarecare, ci chiar legendarul călăreţ al dragonilor; întoarcerea sa a provocat multă agitaţie printre oameni şi fiinţele magice, care încă mai mişună pe Pământ, să ştiţi!), Picior-de-Muscă (un homuncul foarte mic, cât... piciorul unei muşte!), Lola Codiţăcenuşie (o altă şobolăniţă, nepoata lui Gilbert Codiţăcenuşie), Burr-burr-chan (un cobold/dubidai, păzitorul Hotarului Cerului), un şarpe de mare, familia Wiesengrund (Baldovin şi Vera Wiesengrund sunt cercetători de fiinţe magice – la momentul acesta, sunt în căutarea lui Pegas, calul înaripat; ei au o fiică pe nume Ginevra, la fel de curioasă ca mama şi tatăl ei!) şi dragonologul Zobeida Ghalib. Această adunare de creaturi speciale şi fiinţe magice (nu, zău, parcă ar fi o reuniune a celor mai mari cercetători şi a tuturor fiinţelor legendare şi nemaiauzite!) va trece prin „nenumărate aventuri şi va fi urmărită de duşmani precum Mandragor-cel-de-Aur, care, spre deosebire de Lung, nu se hrăneşte cu razele lunii...”
Personajul meu preferat este Lung. Spre deosebire de semenii lui (care, daţi-mi voie să spun, sunt nişte fricoşi... sau, cum ar zice Pucioasa, „nişte papă-lapte”...), el porneşte cu mult curaj în această călătorie plină de pericole, ca de exemplu întâlnirea cu corbii-spioni sau cu Mandragor-cel-de-Aur... Să nu uităm şi faptul că tot Lung este singurul care îndrăzneşte să o oprească pe Pucioasa din toate comentariile ei (enervante! :)) )...
Mi-a plăcut în mod deosebit partea în care Lung găseşte Hotarul Cerului. Acolo îşi face o nouă prietenă, dragoniţa Maia, la fel de argintie ca şi el. Pentru a scăpa de Mandragor odată pentru totdeauna, Lung, Maia, Pucioasa şi Burr-burr-chan pregătesc amestecul de foc argintiu şi scuipat de cobold pentru a topi platoşa de aur a lui Mandragor. Topind platoşa, Mandragor se va transforma în fiinţa care era la început (Mandragor a fost creat cu un scop: să omoare toţi dragonii...). Picior-de-Muscă, fostul lustragiu de platoşă al lui Mandragor, ştie toate secretele fostului său stăpân. Ştie cum să-i scape pe dragoni de Mandragor: „Focul dragonilor. De câte ori nu fusese învăluit de el! Avea să se stingă numaidecât pe platoşa lui rece ca gheaţa, iar, când dragonii vor fi obosit, el, Mandragor, îi va culege din aer ca pe nişte lilieci neputincioşi. Grohăia de bucurie şi se lingea pe buze. Atunci simţi ceva prelingându-se de pe frunte. Ceva îi picura în ochi. Ridică o labă ca să se şteargă şi... înmărmuri. Ghearele i se chirciseră. Solzii arătau ca frunzişul veşted. Mandragor clipi. Zeama groasă care curgea de pe frunte şi îl orbea era aur topit. (...) Pentru întâia oară în viaţa lui lungă şi întunecată, simţi ce înseamnă frica, o frică neagră şi fierbinte. (...) Mandragor aruncă o privire spre tunelul prin care venise cu mult, mult timp în urmă, pe vremea când mai era încă Mandragor-cel-de-Aur, Mandragor-cel-de-Neînvins.” Ultimul lustragiu de platoşă, gnomul Pietrişu, rămâne în peştera din Hotarul Cerului, bucuros că a scapat de un asemenea stăpân îngrozitor!
Recomand aceasta carte tuturor cititorilor care sunt pasionaţi de dragoni şi de alte fiinţe magice... :)
P.S. Această carte a fost scrisă de o autoare din Germania, Cornelia Funke. Cuvintele autoarei de pe ultima copertă m-au impresionat foarte mult: „Am scris „Călăreţul dragonilor” tocmai pentru că asta mi-am dorit dintotdeauna, să pot să zbor călare pe un dragon. Şi toată lumea ştie că aventurile despre care scrii le şi trăieşti.”
Comments
Post a Comment