Înainte de a scrie despre acțiunea propriu-zisă, ar ajuta să luăm în considerare faptul că, încă din prefața cărții Visătorul, aflăm două elemente importante: 1) povestea este pentru adulți, despre un copil; 2) metamorfoza stă la baza acestei povești. Scurt și la obiect. Însă, o astfel de introducere tot rămâne ambiguă, chiar în condițiile în care scriitorul Ian McEwan contestă interesul adulților față de literatura pentru copii:
„Dar chiar le place adulților literatura pentru copii? Întotdeauna am fost de părere că entuziasmul acesta e ușor exagerat, chiar disperat. „Rândunici și amazoane? Beatrix Potter? Minunate cărți!” Chiar așa simțim, chiar ne mai plac – sau vorbim în numele sinelui nostru pierdut, aproape uitat, încercând să menținem legătura cu el?” (p. 10)
Secvența respectivă poate fi frapantă pentru orice „adult” care a ajuns să aprecieze mai mult (sau doar într-un mod diferit) așa-zisele cărți pentru copii. Urmează un eventual șir de întrebări în mintea acelui adult: „Într-adevăr, de ce îmi plac în continuare / mai mult acum cărțile pentru copii? Cine stabilește că sunt doar pentru copii? Nu e ironic, într-o oarecare măsură, că literatura pentru copii își are canonul stabilit de adulți?”. Cu siguranță ar urma și alte întrebări. Pe lângă ce a fost citat mai sus, Ian McEwan mai adaugă și următoarea impresie (care are o anumită „sămânță” de adevăr):
„Ceea ce ne atrage la cărțile pentru copii e plăcerea pe care le-o oferă ele copiilor noștri, iar asta nu ține atât de mult de literatură, cât de dragoste.” (p. 10)
Totuși, observația pare incompletă, mai ales pentru persoanele care nu au copii, dar care se bucură la fel de mult de anumite cărți considerate a fi pentru „cei mici”. Plăcerea menționată de McEwan poate să țină chiar mai mult de literatură, în majoritatea timpului. Spre deosebire de cărțile dedicate adulților, literatura pentru copii cuprinde opere potrivite pentru absolut toată gama de cititori. Pare un fapt simplu, însă, în realitate, acest fenomen e mult mai fascinant. Plăcerea nu vine doar din partea copiilor noștri. Înainte de toate, e redescoperirea unui copil pe care fiecare dintre noi l-am lăsat în urmă: propria noastră versiune mai tânără. Acest lucru ne readuce înapoi la remarca scriitorului, „vorbim în numele sinelui nostru pierdut, aproape uitat” – și ne ajută să fim introduși, cu adevărat, firului narativ din Visătorul.
Peter Fortune, protagonistul cărții, e prezentat ca „inventator și scriitor de povești” (p. 26). E foarte ușor să trăim cu senzația că povestea începe cu el la o vârstă mică. Chiar prima propoziție ne pune pe o pistă „greșită”: „La vârsta de zece ani, lui Peter Fortune adulții îi spuneau uneori că e un copil „dificil”.” (p. 13). Abia mai încolo ne este atrasă atenția că Peter a crescut deja, iar totul e văzut retrospectiv: „A înțeles abia mai târziu, după mulți ani petrecuți ca adult. L-au crezut dificil pentru că era extrem de tăcut. Asta părea să-i deranjeze pe oameni.” (p. 14). Abia după prezentarea personajului, cartea continuă cu șapte capitole, șapte povestiri care nu sunt obligatoriu în șir cronologic, dar care îl au oricum pe copilul Peter Fortune în centru, așa cum promite prefața. Adultul Peter are ocazia să selecteze șapte întâmplări din copilăria sa, mai exact „ciudatele aventuri care s-au petrecut în mintea lui” (p. 26). Așadar, băiatul e „atacat” de păpușile surorii sale, îl confruntă pe bătăușul școlii, încearcă să-și salveze casa de un hoț misterios, scapă de familia sa, folosindu-se de o cremă invizibilă, și face schimb de trupuri cu motanul lui, verișorul lui bebeluș și un adult.
Pe lângă metamorfoză, imaginația e un alt cuvânt-cheie care iese la suprafață. Dacă e să luăm toate mini-aventurile lui Peter laolaltă, am putea detecta trei efecte ale imaginației – aceasta îl ajută pe băiat să ia atitudine și să-și susțină punctele de vedere (standing your ground), să rămână cu picioarele pe pământ (staying grounded) și să găsească lucruri în comun între copii și adulți (finding common ground).
Standing your ground: În trei dintre cele șapte povestiri (Păpușile, Motanul, Bătăușul), am găsi următorul tipar: un grup de oameni (sau chiar de păpuși / pisici) pot să alimenteze mult mai ușor o stare de tensiune și să creeze o întreagă imagine falsă în jurul cuiva. Acea persoană capătă putere odată ce grupul îl „susține” (deși, de cele mai multe ori, grupul funcționează ca un simplu zgomot de fundal):
„Păpușa Mașteră ajunsese pe pat și, epuizată, dar mândră, făcea cu mâna mulțimii adunate dedesubt. Păpușile strânseră rândurile, chiuiră aprobator și își ridicară brațele dolofane și cu gropițe înspre liderul lor.
– Ce-i corect e corect! începu din nou scandarea.” (p. 39)
„ – Ascultă, oaie știrbă ce ești, spuse motanul cel negru cu un sâsâit mult mai pătrunzător decât al lui Peter. Eu sunt numărul unu pe-aici. Nu-i așa?
Motanul cel negru se întoarse pe jumătate spre mulțimea care murmură aprobatoare.” (p. 62)
Întâlnirile cu păpușile și pisicile străzii devin, mai degrabă, etape pregătitoare pentru revelația finală, înainte ca Peter să diminueze „forța” unui bătăuș din școala lui, în fața unui grup mare de copii:
„Ce-l făcea pe Barry cel durduliu și roz atât de puternic? Imediat și din senin, Peter găsi răspunsul. Evident, se gândi el. Noi. Noi l-am visat în rolul de bătăuș al școlii. Nu e mai puternic decât nici unul dintre noi. Noi i-am visat puterea și influența. Noi l-am transformat în ceea ce este. Când merge acasă, nimeni nu-l crede bătăuș, iar Barry redevine el însuși.” (p. 98)
E îndeajuns ca Peter să-i spună nonșalant lui Barry bătăușul „Nici nu cred că exiști” (p. 99) pentru a restabili ordine într-un context iluzoriu. În fiecare din cele trei povestiri, are loc o bătălie „teritorială” în care „intrusul” își exercită o putere forțată, falsă asupra protagonistului. Pe parcurs, Peter învață să se adapteze la mediu și să se apere din ce în ce mai ingenios. Cu alte cuvinte, if you stand on his ground, he’ll stand his ground.
Staying grounded: Imediat ce poți identifica „abaterile” de la realitate și iluziile dăunătoare, ajungi automat cu picioarele pe pământ – ceea ce are loc, culmea, numai prin intermediul imaginației. Propria ieșire din lumea reală permite celui atent să recunoască problemele din jur. Atunci când ești „bine înfipt” în realitate, înțelegi că totul are un parcurs natural. La Peter vedem o tentativă de-a lui de a se „desprinde” de familia sa, cu gândul că are toate resursele necesare pentru a supraviețui de unul singur. Intervine, astfel, crema invizibilă imaginară pe care băiatul o aplică pe părinți și sora lui. E un gest șocant, aproape de nepriceput și când Peter gândește următoarele:
„În mintea lui, Peter nu se îndoia nici un pic că își iubește mama din tot sufletul și că, la rândul ei, și ea îl iubește. Îl învățase cum să facă singur caramele și cum să scrie și să citească. (...) Era singura mamă din câte știa el care putea sta în cap fără să se sprijine. Dar Peter se hotărâse deja, iar ea trebuia să dispară.” (p. 77)
„Să fie clar: cu excepția mamei lui, Peter nu iubea pe nimeni așa de mult cum își iubea tatăl. (...) Îl învățase cum să fluiere, cum să-și lege șireturile într-un fel aparte și cum să arunce pe cineva peste umăr. Dar Peter se hotărâse deja, iar tatăl său trebuia să dispară.” (p. 78-79)
„I-ar fi luat ceva mai mult timp să recunoască faptul că-și iubea sora. O soră era pur și simplu acolo, fie că voiai sau nu. Dar îi plăcea să se joace cu ea când era binedispusă, avea genul de față care te făcea să stai de vorbă cu ea și probabil că era adevărat că, indiferent ce-ar fi fost, o iubea, așa cum îl iubea și ea pe el. Totuși Peter se hotărâse deja, iar Kate trebuia să dispară.” (p. 79)
Înțelegem, în cele din urmă, că așa-zisul paradox din mintea băiatului e prezent inclusiv în viețile noastre. Apare nevoia de a te detașa de familie, lucru care nu înseamnă că ai încetat vreo clipă să o iubești la fel de mult. Detașarea apare ca rezultat al dorinței de a fi independent și, în cazul lui Peter, de a crea un alt tip de ordine în capul său, după ce asistă la dezordinea din casa lui: „Sertarul părea să simbolizeze tot ce era în neregulă cu familia lui. Ce haos! Nu-i de mirare că nu putea gândi limpede. Nu-i de mirare că veșnic visa cu ochii deschiși.” (p. 74). Nu durează mult până când Peter simte că nu e pregătit să fie pe cont propriu în totalitate (ceea ce e pe bună dreptate) și „anulează” efectul cremei invizibile. Chiar dacă în reveriile sale trece mai mult timp, Peter se întoarce, evident, exact în momentul în care a început să-și folosească imaginația. Uneori îl perturbă scurta tranziție între imaginar și real și are impulsul de a se „înfige” cu picioarele pe pământ încercând să-și aducă aminte ce zi a săptămânii e. Procesul de becoming grounded devine mai complex, însă, și depășește o simplă localizare temporală; Peter devine mai matur prin simplul fapt că își recunoaște limitele și află că toate vin la vremea lor.
Finding common ground: Echilibrul e reinstaurat ori de câte ori îți reamintești cele menționate până în acest punct. Prin urmare, nici trecerea de la stadiul de copil la cel de adult nu pare să mai fie cu efecte copleșitoare; dimpotrivă, oamenii au șansa de a descoperi că anumite lucruri nu se schimbă niciodată (sau pot fi recuperabile, cel puțin). Tocmai spre finalul cărții, când Peter trece printr-o ultimă metamorfoză și vede lumea din perspectiva unui adult, se regăsește unul dintre cele mai mari merite ale scriitorului Ian McEwan: el construiește un personaj copil care nu respinge ideea de adulthood, în ciuda faptului că îl îngrijorează un astfel de viitor la început:
„Cum să-l facă fericit ideea de a-și petrece viața stând pe scaun și discutând? Sau rezolvând treburi și mergând la serviciu? Un viitor în care n-o să se mai joace, în care n-o să se mai distreze niciodată cu adevărat. Într-o bună zi va fi o persoană complet diferită. Avea să i se întâmple atât de încet, încât nici nu va observa, iar când transformarea va fi completă, sinele lui nemaipomenit și jucăuș de la unsprezece ani va fi la fel de departe, la fel de ciudat și la fel de greu de înțeles cum îi păreau lui acum adulții.” (p. 156)
După ce Peter experimentează, temporar, o zi din viața unui adult, atitudinea lui se schimbă în mod semnificativ:
„trebuie să fi fost pe la jumătatea drumului când [Peter] se opri și se întoarse, ca să le mai arunce o privire adulților. Se aplecau unii spre alții sub umbrele și sporovăiau. De-acum avea alte sentimente față de ei. Știau și le plăceau lucruri care pentru el de-abia începeau să se distingă, ca niște siluete în ceață. Până la urmă, îl mai așteptau și alte aventuri.” (p. 165)
Direcția în care o ia Peter este cu totul deosebită, mai ales dacă facem referire și la un alt Peter din literatura pentru copii: Peter Pan. Acesta are farmecul lui propriu, însă, dacă îi punem în contrast pe cei doi băieți, Peter Pan dezvăluie un comportament neprielnic, unul care nu-i permite să fie la înălțimea potențialului său. Jordan B. Peterson, psiholog și profesor la Universitatea din Toronto, se folosește, într-una din prelegerile sale (care poate fi ascultată accesând link-ul: The Tragic Story of the Man-Child), de simbolistica lui Peter Pan pentru a explica faptul că nu ajută să trăiești într-o copilărie veșnică, din care nu ajungi să ai un scop bine conturat. Peterson spune că Peter Pan e un personaj magic, tocmai pentru că toți copiii pot deveni orice (“they are nothing but potential”). Interpretarea continuă cu observația că Hook nu reprezintă decât un tiran care nu scapă de propriile traume și care e fugărit constant de crocodilul cu un ceas – și mâna căpitanului – în stomacul său – semn că timpul își poate lăsa amprenta asupra ta. Fiind în preajma unui asemenea adult, Peter Pan nu este sub niciun fel atras să iasă din copilărie și să treacă într-o nouă etapă a vieții (“I’m not sacrificing my childhood for that.”). Mesajul final al lui Peterson spune că, în copilărie, poți fi orice și oricine (a se vedea inclusiv cazul lui Peter Fortune), doar că nu ești nimic concret. Acel potențial al copilului nu trebuie să fie irosit și ești nevoit să-ți alegi un traseu concret, un lucru căruia să i te dedici și spre care să-ți îndrepți potențialul. Peter Fortune arată tocmai această disponibilitate (aproape revoluționară) de a întâmpina noi schimbări și aventuri. Acceptă cu încredere ideea că etapa de adulthood nu-ți limitează posibilitățile, fiindcă, odată ce e stabilit un scop, te reconectezi de potențialul tău și, implicit, de copilul pe care l-ai lăsat în urmă la un moment dat, în timp ce te-ai concentrat, pentru o perioadă, pe un singur drum posibil – și favorabil ție.
Așadar, vedem cum Visătorul îndeplinește cele două criterii anunțate în prefață: metamorfoza e sursa poveștilor lui Peter, iar cartea este, într-adevăr, și pentru adulți, despre un copil – nu unul oarecare, ci copilul simbolic cu care putem fi cu toții într-o legătură mult mai strânsă. El nu e o piedică în drumul spre maturitate, mai degrabă acesta îți oferă prilejul de a-ți folosi imaginația și de a merge tot înainte. La final, adulților li se reamintește un element esențial: se află exact acolo unde ar trebui să fie.
Comments
Post a Comment