Asasinul poveştilor de Teodora Leon

Andrei era un băiat de treisprezece ani, căruia îi plăcea să scrie poveşti. Din clasa sa, el era cel mai bun la literatură. Doamna profesoară de limba română avea mare încredere în băiat. Copiii, cu o oarecare invidie, recunoşteau că Andrei era foarte talentat.
Într-o zi, doamna profesoară de română a intrat în clasă, spunându-le copiilor:
- Copii, faceţi un pic de linişte! Vreau să vă spun ceva. După cum bine ştiţi, în fiecare an, în şcoala noastră, are loc un concurs de literatură. Un singur elev din fiecare clasă poate participa. Tot ce trebuie să facă este să scrie o poveste. Cea mai originală creaţie va fi premiată şi publicată în revista şcolii. Pe cine alegeţi să vă reprezinte clasa?
Bineînţeles, toate privirile s-au îndreptat spre Andrei. Doamna profesoară i-a zâmbit băiatului şi i-a spus:
- Andrei, ştiu că eşti talentat! Mă bazez pe tine! Concursul este peste o săptămână. Ai timp destul să scrii o poveste.
Băiatul nu voia să o dezamăgească pe doamna profesoară. Imediat ce a ajuns acasă, Andrei s-a pus la biroul său şi a început să scrie:
„A fost odată ca niciodată o prinţesă pe nume Elisabeta. Din nefericire, ea nu era aşa de frumoasă, dar avea un suflet bun. Părinţii o iubeau aşa cum era, iar toată lumea o respecta.
Într-o zi, prinţesa Elisabeta s-a dus să se plimbe prin pădure. Acolo s-a întâlnit cu un căpcăun. Acesta s-a îndrăgostit de ea. A luat-o cu el în inima pădurii, unde nimeni nu ajunsese vreodată. Soldaţii curţii regale au pornit imediat în căutarea prinţesei... Întreg regatul era îngrijorat! Nimeni nu ştia că soarta Elisabetei se afla în mâinile unor căpcăuni fioroşi!”
Începutul poveştii suna ca orice alt basm clasic. Însă Andrei era mulţumit de ideea sa şi continua să scrie. La un moment dat, un băieţel îmbrăcat în armură de cavaler a dat buzna în încăpere. Era fratele mai mic al lui Andrei, Mihai.
- Andrei, Andrei, am învăţat să scriu câteva litere! Îţi vine să crezi? În curând, voi scrie poveşti şi eu, da, da!
Mihai a început să învârtă sabia sa în aer, dând câteva cărţi şi caiete pe jos:
- A, da, şi doamna învăţătoare a mai spus că vom organiza peste o săptămână o petrecere de Halloween! Voi fi un cavaler îmbrăcat în armură strălucitoare! Nu-i aşa că e grozav?
Andrei s-a oprit din scris. Strigătele fratelui său îl deranjau foarte mult!
- Da, Mihai, e nemaipomenit, a răspuns Andrei. Acum, dacă nu te superi, am un pic de treabă...
- Dar ce faci? Vrei să te ajut cu ceva? a întrebat Mihai, schiţând un zâmbet poznaş.
- Scriu o poveste! Te rog, cară-te de aici!
- Stai, o poveste? De ce n-ai spus aşa? Pot şi eu să scriu? Te rog frumos? Hai, te roooog!
- Taci odată, Mihai, mă deranjezi! Du-te în camera ta, te rog!
Mihai s-a uitat cu tristeţe la fratele său mai mare. De ce nu putea şi el să-l ajute? Ştia să scrie mai multe litere! Tocmai învăţase să facă „e”-ul ca un pieptăne şi „s”-ul ca un şarpe. Deodată, o idee vicleană a venit în mintea băieţelului.
- Bine, voi pleca şi te voi lăsa în pace! Nu mă voi atinge de povestea ta, jur pe hamsterul meu, Morcovel!
Zicând acestea, micul cavaler a părăsit camera.
Spre seară, povestea era deja pe sfârşite. Andrei s-a băgat în pat şi a început să se gândească la un final. Însă adormi imediat pentru că era foarte obosit.
Andrei începu să viseze că venea de la şcoală. Se aşeză la masa sa de lucru şi începu să scrie o poveste. Când ajunse la sfârşit, avu parte de o surpriză neaşteptată. O voce ciudată se auzi şoptind:
- Frumoasă poveste, n-am ce să zic!
Lângă el era cineva îmbrăcat în armură. Avea capul aplecat astfel încât nu i se vedea chipul. Avea trei săbii, una mai mare şi alte două mai mici. De cureaua lui atârnau o cheie şi o punguţă. Băiatul a tresărit când a văzut „cavalerul fără chip”. Era atât de speriat, încât nu putea să scoată nici un sunet. Dintr-o dată, cavalerul i-a smuls stiloul din mână şi a început să scrie.
- Hei, ce faci? Este povestea mea! Dă-mi-o înapoi acum! a strigat Andrei, încercând să-şi recupereze povestea.
Cavalerul s-a uitat la băiat, după care a deschis punguţa. Din ea a ieşit un praf ciudat. Băiatul a căzut pe pat, fără să mai aibă putere să facă ceva.
- De ce să mă opresc acum când mai este aşa de puţin de scris? a spus „cavalerul fără chip”, punând punguţa sa la loc. Te-ai oprit în acest punct: „Căpcăunul era pe cale să fie omorât de către soldaţii de la curtea regelui. Prinţesa Elisabeta trebuia să-l salveze! La început aceasta credea că toţi căpcăunii sunt răi şi fioroşi. Dar nu era aşa! Căpcăunii erau buni! Dacă te purtai frumos cu ei, şi ei făceau acelaşi lucru. Prinţesa n-a stat degeaba, a plecat cu calul său şi a pornit-o la goană. A avut parte de o privelişte îngrozitoare când a ajuns în curtea regelui...”. Ce-ar fi să scriu eu finalul? Te scutesc de o grijă!
- Nu, lasă-mi povestea! Pleacă! a spus Andrei cu greutate, după care s-a cufundat într-un somn adânc.
Cavalerul a terminat de scris. A pus povestea la locul său şi a dispărut ca prin minune! Andrei s-a trezit foarte speriat şi îngrijorat! Era transpirat şi răsufla cu greu. Era dimineaţă. „A fost doar un vis urât! N-ar trebui să-mi mai fac griji acum!”. Pentru a se asigura că totul e în ordine, Andrei s-a dus imediat la masa sa de lucru. Povestea se afla la locul său, dar... la sfârşit apărea un scris întortocheat. „Vai, nu! Coşmarul meu este real! În camera mea a fost un... asasin care mi-a distrus povestea!”, a ţipat Andrei.
Băiatul a coborât scările în mare grabă, ţinând în mână povestea. Părinţii şi fratele lui erau la masă în bucătărie.
- S-a întâmplat ceva, Andrei? Pari cam speriat...
- Mamă, tată, azi noapte, în camera mea, a fost... un asasin! Un asasin care a distrus povestea mea! a spus Andrei.
Băiatul le povesti părinţilor săi ce se întâmplase în noaptea care trecuse. Le-a spus despre cavalerul fără chip şi despre praful care l-a adormit. Mihai se uita la fratele său cu ochii mari de uimire. Mama a aruncat o privire cu reproş lui Andrei şi i-a spus:
- Andrei, ştiu că ai o imaginaţie bogată. E un lucru bun, dar asta e prea de tot! Ce să caute un asasin în camera ta?
Andrei nu se dădu bătut. Cu o voce hotărâtă, le spuse părinţilor:
- N-aveţi decât să nu mă credeţi, dar am şi o dovadă! Eu am visat că un asasin a venit la mine în cameră şi a scris finalul poveştii mele. Când m-am trezit, uitaţi ce am găsit!
Zicând acestea, Andrei le-a arătat scrisul ciudat de pe foaia sa: „Căpăunul dansa step cu regel şi regina. Prinţesa na mai vut s-ă trăiască alături de părinţii ei şi de căpăunul urât mirsoritor. Sa mutat în-tro malştină şi a trăit frecită până la adânci bătrâneţi!”.
- Vedeţi? Nici măcar nu este scris corect. Sunt foarte multe greşeli!
- Andrei, gândeşte-te şi tu puţin: cum putea să vină un... cavaler fără chip în camera ta în mijlocul nopţii? Doar dacă... Mihai, ai umblat în camera fratelui tău?
Tatăl îl privi insistent pe Mihai.
- Cine, EU? N-aş face asta niciodată! Eu... eu am stat numai în camera mea, am adormit imediat ce m-am pus în pat!
- Mihai are dreptate. Am verificat camera sa şi l-am găsit în pat dormind buştean. Doar nu avea cum să fie el! El nici nu ştie măcar să scrie! a aprobat mama, luând apărarea micului băiat.
Andrei a oftat. Nimeni nu-l credea! „Bine, n-au decât să nu mă asculte! Am să găsesc eu un alt final şi gata!”. Cât timp a mâncat, micul scriitor l-a urmărit cu coada ochiului pe fratele său mai mic. Mihai părea neliniştit... Şi părinţii au remarcat acest lucru.
- Mihai, te simţi bine? Nu ţi-e rău, nu? Mâncarea e bună?
- Să-mi fie rău? Nici vorbă! Sunt bine, mamă, chiar foarte bine! Iar micul dejun e chiar gustos! Hm, dacă mă gândesc mai bine, cerealele au un gust diferit...
- Da, Mihai, au un gust diferit pentru că în loc de lapte, ţi-ai turnat suc de portocale.
Părinţii au râs de boacăna băieţelului, dar Andrei a rămas tăcut. Comportamentul fratelui său era ciudat. Andrei era convins că Mihai scrisese finalul. Dar n-avea nici o dovadă...
În aceeaşi zi, după ore, Andrei s-a întors acasă, şi-a făcut temele, după care s-a gândit la un final pentru poveste. Dar, oricât se chinuia să găsească ceva, nu mai avea nici o idee nouă. Numai finalul scris de asasin îi venea în minte. Andrei a citit încă o dată scrisul întortocheat. „Căpăunul dansa step cu regel şi regina.”. Andrei a râs puţin după ce a citit această propoziţie, dar s-a oprit la timp. „Ce-i cu mine? Doar nu pot să mă amuz la un asemenea final! Trebuie să găsesc unul mai bun! Cu cât termin mai repede, cu atât mai bine...”. Andrei a luat stiloul în mână, dar n-apucat să scrie nimic, deoarece Mihai a intrat cu viteză în cameră şi a început să-l bată la cap:
- Andrei, Andrei, n-o să-ţi vină a crede ce s-a întâmplat azi la şcoală! Ceva îngrozitor, îţi spun eu! Noul meu prieten, Codrin, a primit un B pentru că nu a scris câteva cuvinte corect. Săracul de el, a plâns până la sfârşitul zilei! A, şi, la un moment dat, un copil din altă clasă a turnat lapte pe capul unei fete! Doamne, ce am mai râs cu toţii! Doar Codrin n-a râs. N-a mai avut chef de nimic după ce a luat B-ul. Şi-a aruncat până şi Twix-ul, ştii tu, napolitana care-ţi place ţie foarte mult! Măcar de mi-ar fi dat-o mie... Eu i-am dat de atâtea ori Skittles... A, apropo, vrei să vezi ce am făcut la ora de sport?
Andrei încerca să nu-l bage în seamă pe Mihai. Voia doar să găsească un alt final pentru povestea sa, însă nu reuşea. În cele din urmă, renunţă şi se apucă de o nouă poveste: „Într-un oraş mic din Marea Britanie trăia un om de ştiinţă. Acesta construia un robot. În timp ce afară ploua cu găleata, în casa inventatorului soarele strălucea cu putere. O nouă invenţie urma să ia naştere...”. Mihai, văzând că Andrei era ocupat, plecă din cameră.
Până la ora de culcare, Andrei a tot scris la noua sa poveste. Se simţea atât de obosit însă, încât s-a băgat în pat mai devreme şi s-a culcat. Pentru a nu mai umbla nimeni cu povestea sa, a ascuns-o sub pat într-o cutie. Cheia n-o mai avea nimeni, în afară de el.
Din nefericire, ca şi noaptea trecută, asasinul se întoarse. La fiecare pas pe care îl făcea, săbiile se loveau unele de altele. Chipul nu i se vedea. Andrei era speriat. Dar a prins puţin curaj şi i-a spus asasinului:
- De data aceasta, nu îmi vei găsi povestea!
- Nu mă mai deranja! a spus cavalerul fără chip.
Şi-a deschis punga de unde a ieşit din nou un praf care îl ameţi pe băiat. Andrei a încercat să-şi ţină respiraţia, dar nu pentru mult timp... „Nu contează dacă adorm. Asasinul nu va mai găsi ascunzătoarea secretă oricum!”. Dar, spre surprinderea băiatului, cavalerul fără chip s-a aplecat şi a luat de sub pat cutia. „N-are cum să deschidă cutia. Cheia o am doar eu!”, a spus Andrei. Asasinul s-a uitat la cutie, a luat cheia sa şi a deschis-o!
- Cum? Nu se poate!
- Cheia mea poate deschide orice cutie, orice uşă, orice lacăt! Ha-ha-ha!
Andrei a vrut să se ridice, dar n-a mai avut putere. A adormit imediat. În următoarea dimineaţă, nici nu mai fu surprins să găsească acelaşi scris ciudat: „Robotul a descis ochii şi sa uitat în jur. Pe o masă se afla un milcşec de banene. Robotul a băut imediat milcşecul. Ochii săi au început să se învârtă cu viteză. Apoi... POC! Robotul sa transdormat într-o poşetă plină cu banene. Omul de ştinţă na mai construi nimic din ziua acea. Sa însurat cu o doamnă cu nasul lung. Ia dăruit în-tro zi poşta cu banene, spunândui că nasul ei arată ca o banană. Cei doi au trăit (destul de) fericiţi până la adânci bătrâneţi.”.
Andrei a izbucnit în râs după ce a terminat de citit. După câteva secunde, însă, şi-a dat seama că face o mare greşeală. S-a oprit, a pus foile pe masă şi a spus ca pentru el: „Asasinul nu e amuzant, punct! Ha, am să-i arăt eu că pot scrie poveşti de unul singur!”. Fiind weekend, Andrei avea mai mult timp pentru scris, iar temele erau terminate! Din nefericire, însă, Mihai a devenit şi mai vorbăreţ decât de obicei şi a început să povestească diverse lucruri:
- Andrei, am uitat să-ţi spun ceva foarte amuzant! Ieri, la ora de mate, doamna învăţătoare ne-a întrebat: dacă am şapte mere într-o mână şi alte nouă în cealaltă mână, câte mere am? Un coleg de-al meu, David, a zis: „Doamna, nu ştiu cât fac 7+9, dar ştiu altceva: aveţi nişte mâini uriaşe dacă puteţi ţine atâtea mere!”. O, frate, am murit de râs! A, şi când am început scăderea, doamna învăţătoare ne-a spus: dacă am cinci pere şi cineva îmi cere trei, câte îmi mai rămân? Florin, un alt coleg, a strigat: „Doamna, io iubesc perele! Dacă mi-ar cere cineva vreo pară, i-aş trage un pumn în gură! Deci, ştiu care este răspunsul: cinci pere! Voi rămâne cu cinci pere, ura!”. M-a durut foarte tare burta de atâta râs!
- Mihai, dacă nu te cari de aici, îţi trag eu una! a răspuns Andrei pe un ton supărat.
Pentru câtva timp, micul scriitor nu a mai fost deranjat. Noua lui poveste începea astfel: „Într-un regat îndepărtat trăia un cavaler. El era cel mai curajos dintre toţi! Regele şi regina erau bucuroşi că aveau un asemenea soldat!”.
Andrei nu s-a oprit din scris până după-amiază. Când obosi, hotărî să se odihnească puţin. Băiatul spera ca asasinul să nu se mai întoarcă niciodată. Însă se înşela. Cavalerul fără chip reveni. Când era noapte, părea că poartă haine negre. Acum, fiind după-amiază, Andrei îl văzu mai bine pe „duşmanul” său: hainele sale erau gri, nu negre. Purta nişte mănuşi, iar în picioare avea nişte cizme. Săbiile nu erau aşa de ascuţite precum păreau. De data aceasta, asasinul nu mai avea nici o pungă cu el, doar cheia avea. „Cheia arată exact ca a mea! Oare de unde o are?”, s-a întrebat Andrei. Băiatul nu mai era aşa de speriat. Cavalerul nu mai arăta deloc înfricoşător, stătea cu capul aplecat mai mult pentru a nu fi văzută faţa sa. Acesta a luat stiloul şi s-a apucat de scris. Andrei n-a stat degeaba. A luat jucăriile şi cărţile sale şi a început să le arunce înspre asasin.
- TE ROG, LASĂ POVESTEA MEA! ARATĂ-ŢI CHIPUL! PUN PARIU CĂ EŞTI UN URÂT! PROBABIL DE ACEEA NICI NU VREI SĂ-ŢI ARĂŢI FAŢA! ÎŢI ZIC EU, DUPĂ O LUNĂ LA SALONUL DE FRUMUSEŢE N-AI ARĂTA MAI BINE!
- Lasă-mă în pace! Apropo, trebuie să recunoşti că-ţi cam place cum îţi termin poveştile!
- Nu e adevărat! PLEACĂ!
- Andrei? Andrei, trezeşte-te!
Mihai îl trăgea pe Andrei de haine şi ţipa în urechea lui.
- De ce aruncai cu jucării şi cărţi?
Andrei se trezi. Multe lucruri de-ale sale erau pe jos. Băiatul se uita la fratele său mai mic. Purta costumul său de Halloween: armura de cavaler...
- Dar tu ce cauţi în camera mea, Mihai? Şi... CE FACI CU POVESTEA MEA?
Băieţelul se uită cu tristeţe la foile din mâna sa.
- Andrei, iartă-mă! Of, am... am vrut doar să te ajut! Voiam să-ţi arăt că ştiu să scriu! Dar abia acum îmi dau seama ce înseamnă să scrii o poveste... Ai nevoie de talent! Tu eşti talentat, Andrei, tu trebuie să scrii povestea! E numai vina mea, dacă nu făceam nimic, terminai mult mai repede de scris! Iartă-mă, te rog, iartă-mă! Nu voi mai face acest lucru niciodată!
Mihai s-a aşezat lângă Andrei şi a început să plângă. Fratele lui mai mare n-a zis nimic. A luat povestea în mână şi a citit ce scrisese micul asasin: „Cavaleru se juca în timpul libre cu forte multe jucări. În-tro zi, a descis un muzeu. Sa dus prin tot reagtul s-ă anunţe descidere muzeului regal. A cântat la trompeta lui tot drumul.
- Veniţi, veniţi, muzeul de jucări ale Cavalerului Eric vă aşteaptă! Veniţi să vedeţi dinozauri de pluş şi maşnuţe de plastic! Bună ziua, domnule, aţi dori să mergeţi la muzeul jucăriilor?
Cavalerul sa oprit s-ă vorbescă puţni cu un domn care arăta jalnic! Purta haine veci şi murdare.
- Îmi pare rău, fiule, dar n-am mulţi bani...
- Haideţi, dom’le! Nu veţi regreta vizita acesta! Vă fac şi o reducere, dacă doriţi!
- Reducere? Nu mai spune!
- Vorbesc serios, dom’le! Preţul unui bilt costă 10 lei. Pentru că sunteţi o persoană specială, voi reduce preţul biltului dumneavoastră la 9,99 de lei! Ce ziceţi?”
Dialogul încă nu era terminat. Dar lui Andrei nu-i păsa. Şi-a mângâiat fratele pe cap cu blândeţe. I-a zâmbit şi i-a spus:
- Mihai, eşti cel mai bun asasin pe care l-am întâlnit vreodată! Mă rog, eşti de fapt singurul asasin pe care l-am întâlnit până acum... Mi-am dat seama ce comice sunt finalurile date de tine. Poveştile mele nu sunt aşa de amuzante ca ale tale, sunt obişnuite. Datorită ţie, mi-a venit o idee genială şi voi scrie cea mai frumoasă poveste. Clasa mea va câştiga premiul întâi! Îţi mulţumesc din suflet!
Andrei şi Mihai s-au îmbrăţişat veseli. „Lupta” dintre asasin şi scriitor luase sfârşit...
Părinţii celor doi fraţi au aflat ce s-a întâmplat. În dimineaţa următoare, Andrei s-a apucat să scrie noua sa poveste. La sfârşit, micul scriitor a înmânat stiloul fratelui său, zicând:
- Mihai, găseşti tu un final pentru mine, te rog? Poate să fie şi cu greşeli, nu contează.
Băieţelul citi povestea care începea aşa: „Faceţi cunoştinţă cu Andrei, un talentat scriitor de numai treisprezece ani! Se spune că acest băiat a luptat mult ca să câştige încrederea colegilor şi a profesorilor. Dar cea mai grea luptă a fost cea cu un asasin al poveştilor!”. Mihai a zâmbit. Povestea îi era bine cunoscută. Deja îi plăcea cum suna... Când termină de citit povestea, băiatul luă stiloul în mână şi scrise următorul final: „Lui Andrei îi era frică de asasin. Dar, nu după mult timp, micul scritor a primit un bileţel pe care scria: Nuţi fie taemă de mi-ne! Am vrut doar să scriu această poveste cu ti-ne! Vrei s-ă fim pieteni? Cu drag, asasinul pietenos”.
31 octombrie sosi în cele din urmă. La şcoală era mare agitaţie. Cei mici sărbătoreau Halloween-ul, iar cei mari se pregăteau să-şi prezinte poveştile la concursul de literatură. Andrei avea povestea cu el. Toţi colegii lui erau nerăbdători. Voiau să vadă cine va câştiga concursul.
Andrei şi Mihai se aflau pe hol. Cavalerul cu armura lucioasă l-a întrebat pe scriitor:
- Crezi că vei câştiga concursul?
- Rămâne de văzut... Vrei să duci tu povestea mea la cancelarie? Cred că doamna mea profesoară de limba română te aşteaptă...
- O fac cu mare plăcere! a răspuns Mihai.
Zicând acestea, cavalerul a luat povestea şi s-a îndreptat spre cancelarie. Andrei s-a uitat după fratele său mai mic. Asasinul poveştilor stătea cu capul aplecat. Nu i se vedea faţa. Despre el se spune că este timid, dar forte pretenios, v-ă asigur eu! Hm, cred că Mihai şi-a băgat nasul şi în povestea mea...