Luni, 5 iunie 2017
Mă îndrept spre Teatrul Naţional din Iaşi cu mari emoţii, ca şi cum aş fi înaintea unui spectacol. Totul se desfăşoară în jurul meu ca într-un vis, cu mişcări lente şi nesigure. Mă uit în gol şi repet întrebările pregătite pentru actorul Marius Manole. În ultimele luni i-am urmărit îndeaproape activitatea. L-am văzut în piesele de teatru cu care a venit la Iaşi, i-am ascultat matinalurile cu Marius Tucă şi l-am urmărit pe Facebook şi în emisiunea de la ProTV, „Uite cine dansează”. Mă simt ciudat. E ca şi cum m-aş pregăti să intru în scenă, într-o piesă pe care n-am repetat-o niciodată. Nici nu-mi dau seama când am ajuns la teatru, la intrarea actorilor. Nu-mi dau seama nici pe unde merg, ştiu doar că trebuie să-l urmez pe domnul de la poartă pe coridoarele întortocheate.
Odată ce ajung la cabine şi aud vocea puternică a lui Marius Manole, îmi revin din starea de reverie. „Spectacolul” urmează să înceapă. Eu sigur îmi joc perfect rolul unei adolescente speriate care ia primul său interviu faţă în faţă. Marius Manole, însă, mă întâmpină cu multă prietenie şi mă invită în cabina sa pentru a începe interviul. Îi spun sincer că am emoţii, iar el îmi răspunde imediat că n-am de ce să-mi fac griji. Deja mă simt mult mai relaxată, aşa că încep să formulez întrebările. Din acest moment nu mă mai aud deloc, mă concentrez doar pe răspunsurile actorului. Deşi iniţial mă simt de parcă aş fi pe o scenă, cu sute de perechi de ochi ţintiţi asupra mea, atmosfera se destinde odată ce Marius Manole începe să vorbească. Constat în câteva clipe că e foarte deschis şi cu chef de vorbă, deşi în mai puţin de 15 minute are „întâlnirea” sa obişnuită cu publicul, live-ul de pe Facebook. Gesturile sale şi micile pregătiri pe care le face înaintea piesei din seara aceasta, „All Inclusive”, îți dau senzaţia că e în toate părţile. Totuşi, este concentrat pe întrebările mele şi răspunde cu multă atenţie şi sinceritate. Nu mai facem parte dintr-un spectacol. El însuşi este spectacolul din faţa mea, iar eu îl urmăresc cu admiraţie. Pe parcursul timpului, interviul devine mai degrabă o conversaţie casual. Stăm la o masă şi discutăm unul cu celălalt ca într-un talk show. Aşa am ajuns să vorbim despre cum ar fi viaţa unui actor în provincie, diferenţa dintre un actor român şi unul american, legătura cu publicul pe reţelele de socializare... despre pasiunile şi dorinţele actorului Marius Manole.
Teodora Leon: Aţi absolvit Universitatea de Arte din Iaşi în 2001, după care aţi fost angajat imediat la Teatrul Naţional din Bucureşti, în 2002.
Marius Manole: Nu. În primul rând, hai să corectăm nişte lucruri. Întâi am plecat la teatrul din Reşiţa unde am dat concurs, am luat concursul, m-am speriat, am fugit de acolo. După care am fost angajat la teatrul din Focşani vreo 6 luni. În acelaşi timp m-au chemat şi la Brăila şi am jucat şi la Brăila un an jumătate. Abia apoi am nimerit la Bucureşti. Deci, cam ăsta a fost tot parcursul. Bine, lumea ştie că – tu n-ai greşit cu nimic – lumea aşa crede, că din prima m-am dus la Bucureşti. Nu, nu m-am dus din prima acolo. Eu nici n-am vrut să mă duc la Bucureşti, n-a fost visul meu să mă duc într-un teatru din Bucureşti. Nici nu ţinteam aşa de sus, mi se părea ceva de neajuns, adică ceva imposibil pentru un om care termină facultatea la Iaşi. Mi se părea că asta cu Bucureştiul e ceva doar pentru unii hăruiţi, dăruiţi, cineva care a crescut în Bucureşti. Ştii ce zic? Ei, am ajuns la Bucureşti.
TL: Şi totuşi de ce aţi plecat din Iaşi? Este greu azi să fii actor în provincie?
MM: Am plecat din Iaşi pentru că simţeam – undeva eu tot timpul am simţit – că trebuie să mă rup de locul ăsta ca să evoluez. Aici mi-ar fi fost foarte comod. Aveam părinţii care mi-ar fi dat casă, stăteam cu ai mei până la 50 de ani, eram prieten cu actorii de aici, deja ei aveau o părere despre mine, deci nu mai puteam să le schimb părerea. Am vrut s-o iau de la capăt într-un fel în care să nu mă cunoască nimeni, să nu mă ştie nimeni, să pot să mă reinventez cumva pentru că aveam deja 22 de ani. La 22 de ani deja eşti o personalitate destul de puternică – sau încerci să fii – şi printre oamenii tăi nu prea puteai să te desfăşori pentru că ei ştiau cine eşti. Până la urmă tu erai un copilaş care a crescut sub ochii lor – fiindcă eu am jucat foarte mult timp în Teatrul Naţional – şi nu ţi-ar fi dat voie niciodată să te dezvolţi. Şi chiar dacă ai fi încercat să te dezvolţi, ăsta e adevărul, ţi-ar fi spus „Ia uite-l şi pe ăsta, şi-a luat-o în cap, se crede actor.” Şi atunci am zis „Domnule, cred că mă rup şi plec şi văd. Şi dacă n-oi putea şi n-oi putea, m-oi întoarce înapoi şi oi vedea ce fac acasă.” Şi dacă cred că e grea viaţa unui actor în provincie... Nu ştiu dacă e grea. Ştiu doar atât, că provincia îţi oferă mai multe satisfacţii cumva, din punct de vedere profesional, pentru că ai mai mult timp să-ţi construieşti spectacole, nu eşti hăituit, nu eşti pe fugă, oamenii sunt mai liniştiţi, mai împăcaţi, se ocupă de meserii mai mult decât ne ocupăm noi. Dacă nimereşti şi teatrul din provincie care să-ţi facă bine, cum sunt Iaşul, Piatra Neamţul, Timişoara, cum sunt atâtea oraşe cu teatru bun, nu e chiar nicio problemă. Da, financiar, probabil că nu e atât de bine, n-ai unde să câştigi bănuţi mai mulţi şi atunci da, asta poate să fie o frustrare. Sau să colaborezi cu mai multe instituţii din punct de vedere al experienţei, noi acolo avem mai multe şanse, atâta tot. Dar în rest, în provincie mi se pare mai bine.
TL: Şi cum este publicul ieşean?
MM: Publicul ieşean e foarte bun. E foarte bun. Dar e unul, să ştii, destul de neîngăduitor. Adică e destul de sever pentru că aici s-a făcut teatrul, se face teatru, este o tradiţie de teatru, şi ei te simt foarte bine dacă vii cu ceva cu care să-ţi baţi joc sau vii cu ceva care e într-adevăr lucrat şi vrei să-i onorezi cu un spectacol. Şi te taxează. E un public bun, foarte bun, recunoscător. Acum e adevărat că s-au schimbat generaţiile, nu mai ştiu cum e exact, dar cred că e un public bun, adică mie îmi place să mă întâlnesc cu ei.
TL: Aţi avut câteva roluri şi în filme.
MM: Foarte puţin.
TL: Totuşi, rămâne teatrul cea mai mare pasiune?
MM: Da.
TL: Şi dacă ar fi să o luaţi de la capăt, tot actor aţi deveni?
MM: Teatru aş face, actor aş fi. Ştii ce aş face dacă aş lua-o de la capăt? Dar vezi tu că asta cu „a o lua de la capăt”... Niciodată nu poţi s-o iei de la capăt, în felul ăsta în care ai vrea tu. Eu cred că nu noi ne alegem ce facem. Cred că undeva, sus acolo, e bine stabilit traseul nostru. Dar dacă aş putea s-o iau de la capăt, aş face actorie, dar... aş învăţa engleza foarte bine. M-aş pregăti foarte bine pe engleză. Şi aş vrea, nu să mă remarc în străinătate, ci să experimentez lucruri. Să mă duc să fac teatru, să văd cum se face în Franţa, în Anglia. Mi-ar plăcea să joc chiar şi într-un bar, într-un club, să văd cum sunt spectatorii, cum abordează ei meseria. Eu sunt un om foarte curios. Şi nu m-aş duce pentru glorie, faimă, să spună că „uite, Marius Manole joacă la nu ştiu ce”. M-ar interesa să văd cum e.
TL: Am înţeles că aţi ajuns şi la New York. Se aseamănă în vreun fel viaţa actorului român cu cea a actorului american?
MM: Nu, deloc. Oamenii de acolo sunt foarte hăituiţi. Noi suntem mult mai bine. Ei joacă un singur spectacol când prind un contract, îl joacă două luni... La noi e mai greu un pic din cauza asta, pentru că noi jucăm în fiecare seară alt rol, şi asta înseamnă că trebuie să fii un pic psihopat ca să poţi să intri în fiecare rol... Dar ei prind foarte greu contractele, foarte greu, şi acolo să ajungi să urci pe podium, să ajungi într-un teatru, să ajungi să te vadă cineva... e un pariu atât de mare, că e aproape imposibil. Deci noi suntem privilegiaţi aici, în Europa.
TL: Şi care ar fi spectacolul preferat în care aţi jucat?
MM: Multe sunt spectacole preferate. Norocul meu a fost că m-am îndrăgostit de multe spectacole în care joc. Am avut „Drept ca o linie”, „Holstomer” de aici, de la Teatrul Naţional din Iaşi, pe timp când eram student, „Pescăruşul”, „Plaja” a lui Afrim, „Năpasta”, „Inimă de câine” a lui Kordonskiy, „Ivanov” a lui Andrei Şerban, „Revizorul”, „Însemnările unui nebun” a lui Felix Alexa... Am multe spectacole pe care le-am iubit. Slavă Domnului, ăsta e un mare noroc!
TL: Într-adevăr! Care ar fi cartea preferată şi filmul preferat?
MM: Cartea preferată nu există pentru că sunt multe cărţi preferate pe care le am, dar îţi spun doar „Bucuria vieţii” de Irving Stone, despre pictorul Vincent van Gogh. E o carte care te inspiră şi care îţi dă o putere de muncă. Eu am citit cartea în două zile, e foarte groasă, dar mi-a plăcut atât de mult şi m-a inspirat atât de mult şi mi-a dat o putere pe timpul ălă când am citit-o, că o recomand tuturor tinerilor care vor să vadă că se pot face lucruri miraculoase în viaţă. Chiar şi când ţi-e cel mai greu, se pot întâmpla minuni în viaţa unui om... şi mie mi-a plăcut foarte tare. La filmul preferat nu pot să spun că am unul, dar îmi plac foarte tare Almodóvar, Godard, Fellini. Şi ai noştri îmi plac, Cristi Puiu, Netzer, Mungiu, Porumboiu... Dar recomand un film, dacă apucaţi să vedeţi, „E doar sfârşitul lumii” se cheamă, e un film franţuzesc, făcut de un mare regizor, foarte tânăr, cred că e mai mic ca mine. Nu ştiu cum îl cheamă, dar tu o să cauţi şi o să vezi. Şi Marion Cotillard sigur joacă. (Notă: numele regizorului e Xavier Dolan)
TL: Chiar o să caut.
MM: E foarte frumos filmul, foarte frumos...
TL: Vă regăsiţi în noua ipostază de „dansactor”, aşa cum aţi fost numit în cadrul concursului „Uite cine dansează”?
MM: Nu mă regăsesc neapărat, dar îmi place să fiu, îmi place ipostaza asta, mi-a plăcut să dansez dintotdeauna. Am renunţat la dans, iarăşi m-am întors, am avut o relaţie destul de specială cu dansul şi... da, îmi place ipostaza. Cred că un actor trebuie să fie complet. Îmi pare rău că nu pot să cânt, îmi pare foarte rău că n-am voce de cântat. Cânt la un nivel... sub nivelul mării. Un actor ar trebui să cânte, să danseze şi să vorbească bine. Un actor complet în zilele noastre trebuie să existe şi e frumos ca un actor să ştie să se mişte şi eu cred că dansul şi muzica emoţionează mai tare decât teatrul. În orice ţară te-ai duce, dacă dansezi şi cânţi, poţi emoţiona pe oricine.
TL: După „Uite cine dansează” aţi păstrat live-ul de luni, de la ora 6.
MM: Acum îl am.
TL: Da. Este importantă legătura cu publicul şi online?
MM: Cred că e foarte important. Trăim în perioada în care lucrurile se întâmplă repede, mult, multe în toate părţile lumii, în toate zonele... artişti de toate felurile fac tot soiul de lucruri care mai de care interesante. Oameni pasionaţi de arte fac lucruri interesante şi atunci, ca să te faci vizibil în toată multitudinea asta de evenimente, trebuie cumva să le sari oamenilor în ochi şi să-i atragi spre tine. Oricât de talentat ai fi, oricât de bun, oricât te-ar iubi lumea, tot trebuie să le ieşi în cale. Şi atunci ăsta este un mod de a ieşi în calea oamenilor şi de a spune „hello, exist şi eu pe faţa Pământului, fac lucruri”. Sigur că mi-e ruşine să-mi promovez lucrurile, dar am trecut peste pragul ăsta în care e jenant să le spui oamenilor ce faci în fiecare clipă. Cine are nevoie să ştie? Poate că sunt închipuit, că mi se pare că sunt cineva şi că cineva ar trebui să mă urmărească. Dar până la urmă tu faci chestia asta, cine vrea să se uite liber, să se uite, cine nu, să spună „uite-l şi pe ăsta... ”. Hai, la revedere de pe pagina mea, de pe peretele meu. Dar cred că suntem în perioada online-ului şi da, e important să ţinem legătura cu publicul nostru care e un public foarte ocupat. E un public care merge la servicu, care aleargă, care are copii. Dacă le spui pe telefon „uite, sunt la Iaşi, am spectacol acum”, ei devin interesaţi. Şi oamenii vor să ştie lucruri despre tine. Sigur, nu sunt adeptul să spui tot din casă, despre tine, dar lucrurile mici care îi emoţionează şi îi inspiră pe oameni, care îi fac să fie mai buni şi să-şi depăşească nişte limite... astea merită.
TL: Realizaţi între timp şi matinalul cu Marius Tucă. Este şi radioul o pasiune pentru dumneavoastră?
MM: Nu. Nu e o pasiune. Nu, sincer, nu e o pasiune, e o joacă de-a mea cu Marius Tucă. Dacă nu era Marius Tucă, nu făceam lucrul ăsta. Îmi place să mă întâlnesc cu Marius în fiecare dimineaţă, pe 107,3 la SmartFM. Şi probabil că o să venim cu radioul şi la Iaşi, să facem şi aici emisiune... Dar până una-alta, pe www.smartfm.ro ne întâlnim în fiecare dimineaţă. Îmi place să mă joc, e o discuţie ca între prieteni, noi nu apucăm să ne vedem altfel. Acolo, 3 ore stăm de vorbă despre orice, nu facem niciun fel de efort să fim simpatici, nu vrem să facem o emisiune de „Bună dimineaţa! Bine v-aţi trezit şi nu ştiu ce”. Suntem doar noi, cu nişte invitaţi...
TL: Casual.
MM: Casual, extrem de casual şi la îndemână şi de soft, aşa, de dimineaţă. Aia e, ăştia suntem, ascultăm muzica asta, ne place asta, cine vrea să fie cu noi, bine, cine nu, nu.
TL: Aşa ar trebui să fie mereu.
MM: Da, aşa am zis, că construim, ştii, pentru că n-am de gând, nici eu, nici Marius, să depunem efort, să fim altceva decât trebuie pentru că asta, ca să fii altceva decât eşti, înseamnă un efort, să te faci că eşti vesel dimineaţa, la ora 7. Nu sunt vesel la 7 dimineaţa, mi-e somn, n-am chef, dar asta e sinceritatea în relaţia public-actor, actor-spectator, ascultător-moderator... Cred că sinceritatea e cea mai importantă, cred că ăsta e momentul în care sinceritatea cucereşte cel mai tare oamenii. Adică oamenii n-au timp, oamenii vor să vadă repede, sincer, de impact şi la revedere! Nu mai, până dai jos masca, ca până să afle cine eşti... E complicat, nu mai avem timp de asta.
TL: Da, aşa e.
MM: Ne întâlnim atât de puţin şi dacă eu acum, cu tine, nu sunt sincer şi îţi vând nişte lucruri neadevărate, n-am câştigat nimic, nici eu, nici tu.
TL: Adevărat. Ce vă vedeţi făcând peste 25 de ani?
MM: Mă văd făcând tot teatru, mă văd făcând teatru mai relaxat, teatru poate nu numai în România. Mă văd făcând poate nu numai teatru, dar şi o zonă de dans, o zonă de performance, o zonă în care să experimentez lucruri mai ciudate. Am tot făcut teatru clasic, am tot trecut peste tot pe aici, am bătut cărările astea, acum vreau să încep nişte lucruri care poate nu mă avantajează, dar în care eu vreau să regăsesc ceva, totuşi, şi din autenticul ăla al meu care undeva, în tot parcursul ăsta, s-a pierdut.
TL: Şi ce lucruri ar fi?
MM: Nu ştiu... Aş vrea să învăţ din nou să iubesc, să mă iubesc pe mine, să iubesc oamenii la modul sincer, fără niciun fel de interes. Aş vrea să învăţ să fiu curios din nou, dar curiozitatea... nu făcută, ci curiozitatea în care chiar să fiu curios, ştii... că se alterează în timp, nu e nicio nenorocire, nu suntem vinovaţi neapărat – sau suntem, probabil, că n-am păstrat copilul din noi. Dar aş vrea cumva să devin fără hainele astea de firmă, un pic mai... mna, un pic mai eu... ăla care mergea pe aici, pe Costache Negri. (Notă: stradă din Iaşi)
TL: La ce întrebare nu vă place să răspundeţi?
MM: Nu-mi place să spun despre viaţa mea intimă... cu ce trăiesc, cine, care, câţi copii, ce am făcut, asta nu-mi place. În rest, despre teatru, despre artă, despre ce cred despre orice, vorbim cu mare drag. Viaţa intimă cred că e viaţa intimă a omului şi trebuie păstrată. Cum nici eu nu te întreb pe tine cu cine eşti acasă, nici tu, cred că nu e cazul să întrebăm câţi copii, ce vrem să facem...
TL: Mulţumesc foarte mult pentru interviu!
MM: Cu mare drag! Mi-a făcut plăcere. Uite, acum merg să fac live-ul de la ora 6.
Varianta în limba engleză a interviului a apărut şi în revista Neuroteen: Interview with Marius Manole, The Artsman Chronicles
Comments
Post a Comment