Haruna Condurache a absolvit Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi în 1998 (clasa profesorilor Sergiu Tudose şi Monica Bordeianu). Debutul pe scena Teatrului Naţional din Iaşi a avut loc în anul 2001 cu rolul Manon din „Omul din cerc” de Cristina Tamaş (regia: Ovidiu Lazăr). De atunci Haruna Condurache a avut mai mult de 30 de roluri în diverse piese, câteva din cele mai importante fiind Ziţa din „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale (2010, regia: Alexandru Dabija), Veronique Houille din „Zeul măcelului” de Yasmina Reza (2010, regia: Cristian Hadji-Culea), Maşa din „Trei surori” de A. P. Cehov (2012, regia: Cristian Hadji-Culea), Sylvia din „Arborele nopţii” de Truman Capote (2014, regia: Irina Popescu-Boieru), Lucette din „Colivia” de Georges Feydeau (2015, regia: Cristian Hadji-Culea). Motto-ul ei în viaţă este „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6:12).
Teodora Leon: Publicul ieşean (şi nu numai) vă ştie din numeroasele roluri pe care le-aţi avut pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, Lucette („Colivia”), Sylvia („Arborele nopţii”), Lisaura („Cafeneaua”), Ivy Weston („Acasă în miezul verii”), Claire („Pălăria florentină”), acestea fiind doar câteva din rolurile din ultimele două stagiuni. Ce v-a făcut să deveniţi actriţă?
Haruna Condurache: Crezi sau nu, sunt un om timid, stângace de-a dreptul. Iar când trebuie să vorbesc despre mine e un chin. Meseria, însă, mi-a pus în mână "instrumentele" de care am avut nevoie pentru a arăta câte un pic din Haruna. Culmea e că până şi eu am fost câteodată surprinsă de ce am descoperit. Dacă adaug la asta şi faptul că am crescut în teatru, fiind "copil de trupă", datorită părinţilor mei, cred că am aflat împreună o parte din răspunsul la prima ta întrebare. Restul... când voi mai găsi eu explicaţii. Promit să fii prima care le va afla.
TL: Aţi avut vreun rol de care v-aţi ataşat sau în care v-aţi regăsit mai mult?
HC: A spune că există fie şi un singur rol în care NU m-am regăsit, ar fi ca şi când aş nega o parte din mine. Sunt îngrozitor de subiectivă cu personajele mele, le dau dreptate şi le apăr orice ar fi şi oricine ar fi. Am răspuns un pic "invers" tocmai pentru a explica de ce mi-e absolut imposibil să fac o alegere care să nu mi se pară nedreaptă.
TL: Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, tot meseria de actriţă aţi alege-o? Dacă nu, ce altă meserie?
HC: Răspunsul e categoric "da"! Nu cred că s-a inventat până acum o meserie pe care aş fi făcut-o în locul actoriei.
TL: Ce sfat i-aţi da Harunei la 17 ani, dacă acest lucru ar fi posibil?
HC: Harunei la 17 ani i-aş spune aşa - fă tot ce ai făcut până acum şi ce ai de gând să faci de acum încolo, dar cu infinit mai mult curaj.
TL: Ce alte pasiuni mai aveţi, în afară de teatru?
HC: Sunt greu de fanatizat, aşa că nu prea ştiu ce alte "pasiuni" am. Ştiu, în schimb, că îmi place să călătoresc, să citesc, să mănânc feluri de mâncare mai deosebite (dacă se poate făcute de altul), să mă uit la fotografii vechi şi după toate astea... să văd un spectacol bun de teatru.
TL: Ce materii v-au plăcut cel mai mult la şcoală?
HC: Declar solemn că nu mi-a plăcut prea tare să învăţ. Mi-a plăcut să aflu. Prin urmare, dacă un profesor îşi "povestea" materia, deveneam interesată de orice.
TL: Ce animale de companie v-ar plăcea?
HC: Robin e numele lui. E un motan roşcovan care de aproape 3 ani ne face viaţa mult mai veselă. A fost găsit în stradă, ţipând de mama focului şi cerându-şi dreptul la existenţă. Pentru el a fost să fie!
TL: Care a fost cel mai frumos compliment pe care l-aţi primit vreodată?
HC: Maestrul Radu Beligan, plecat cu îngerii anul trecut, a venit la Iaşi în 2010 şi ne-a onorat cu prezenţa la spectacolul "Zeul măcelului" de Yasmina Reza, în regia domnului Cristian Hadji-Culea, spectacol din distribuţia căruia făceam şi eu parte. La sfârşit, maestrul ne-a aplaudat în picioare şi a spus - în seara asta m-am împăcat cu teatrul. Această remarcă, să-i spunem colectivă, rămâne şi acum pentru mine "cel mai frumos compliment".
TL: Credeţi că s-a schimbat ceva, în ultimii ani, în relaţia actorului cu publicul? Mă refer, în mod special, la faptul că mulţi actori sunt pe reţelele de socializare. Este nevoie de acest mod de a relaţiona cu publicul azi, şi în afara scenei?
HC: Vorbeşti cu un om pe care tehnica îl sperie. Dar răspunsul este "da". Categoric da. E nevoie şi să apăsăm pe butoane pentru a ne face simţită prezenţa, pentru a da lumii de ştire despre ce suntem, cum suntem, ce gândim, ce construim. E o meserie care, poate mai mult decât altele, trăieşte prin mediatizare. dar nu şi pentru mediatizare. Aici intervine problema. Mă rog, problema mea. Dar, în ultimă instanţă, lucrurile pot fi împăcate. Se poate face şi artă şi comerţ. Mai greu e când cineva încearcă să le facă pe amândouă. Mai greu, dar nu imposibil…
TL: Ce sfat aţi da tinerilor de azi care visează să devină actori?
HC: Sfaturi?! Nu-mi permit. Să le împărtăşesc doar un gând, fără să îi sperii - teatrul întotdeauna "doare". N-am spus-o eu. Dar ştiţi ce? Asta e frumuseţea. Şi merită din plin!
Varianta în limba engleză a interviului a apărut şi în revista Neuroteen: Interview with Haruna Condurache, The Artsman Chronicles
Comments
Post a Comment