Ne așteptăm ca majoritatea cărților „pentru copii” să conțină călătorii lungi, pline de peripeții, ca într-un final, personajul sau personajele principale să-și dea seama că n-au trecut decât printr-un proces de autocunoaștere. Nu ar fi nicio problemă cu o asemenea abordare, atâta timp cât acea călătorie are elementul ei caracteristic. Contextul devine și mai interesant atunci când scriitorul alege ca protagonistul să rămână „pe loc” și totuși să aibă parte de o evoluție semnificativă.
În romanul lui Sue Monk Kidd, Viața secretă a albinelor (titlul original fiind The Secret Life of Bees), personajul principal, Lily Owens, fată de paisprezece ani, simte că trăiește într-o lume aparent absurdă – fără să o numească așa vreodată (doar circumstanțele în care se află ne demonstrează acest lucru). Acțiunea are loc în Carolina de Sud, în anii ’60, perioadă dificilă pentru orice afro-american, chiar și cu Legea Drepturilor Civile semnată la 2 iulie 1964. Întâmplător, singura prietenă a lui Lily este o afro-americană pe nume Rosaleen, servitoarea familiei Owens. Însă, protagonistei, nicio relație de prietenie nu îi ia gândul de la atmosfera tumultuoasă a casei. Fetița are conștiința îngreunată încă de la o vârstă mică, mai exact ziua în care a împușcat-o din greșeală pe mama sa, Deborah, în timp ce ambii părinți se certau. Încă de atunci, tatăl ei, T. Ray, a ales să se poarte (și mai) urât cu propria fiică. Lily îndură (și asistă la) destule nedreptăți; treptat observă cum femeile și persoanele de culoare sunt victimele unui sistem corupt și ale unor oameni lipsiți de educație. Fata nu se arată împotriva sistemului de la bun început, doar sesizează discrepanța evidentă dintre Rosaleen și T. Ray, persoanele cele mai apropiate de ea. Ca o notă realistă, Lily preferă să-și imagineze un schimb de culoare a pielii, între ea și Rosaleen, ca apoi să admită faptul că, în alte state, oamenii au deja altă atitudine față de persoanele de culoare:
„Câteodată visam cu ochii deschiși la o Rosaleen albă, care s-ar fi măritat cu T. Ray și ar fi devenit mama mea adevărată. Altădată, eu eram neagră, iar Rosaleen mă găsea într-un lan de porumb și mă adopta. Din când în când, mă gândeam cum ar fi să trăim într-o țară străină ca New York-ul, unde Rosaleen m-ar fi putut adopta fără să trebuiască să-și schimbe cineva pielea.” (p. 19)
Pare să reiasă de-aici vocea unui copil onest, care resimte, pe alocuri, și un sentiment de înstrăinare față de mediul său:
„Cred că-mi părea rău pentru sunetul pe care-l făcea furculița lui [T. Ray] lovindu-se de farfurie, și pentru felul în care sunetul umplea spațiul dintre noi, și pentru felul în care eu încetasem să mai fiu în acea încăpere.” (p. 30)
Într-o primă fază, încă este greu pentru cineva să spună cât de curajoasă este Lily. Ea dă dovadă de maturitate și un imens potențial, dar uneori e înfățișată drept copilul îndrăzneț, care poate să bată doar o dată din picior ca lumea să funcționeze după cum dorește el – dar acest tupeu maschează, de fapt, o frică persistentă – „Unele lucruri pur și simplu nu se pot întâmpla pe lumea asta. Copiii nu pot avea parte de doi părinți care să nu-i iubească. Unul singur poate, dar, Dumnezeule, nu doi!” (p. 52). Întreaga dinamică se schimbă, însă, în clipa în care atât Lily, cât și Rosaleen ajung într-un impas. Fata decide să o scoată pe Rosaleen de la închisoare (în urma unei întâmplări nefericite) și să plece cu totul de-acasă, cu scopul de a reconstitui un posibil traseu pe care îl parcursese, mai demult, însăși mama ei. Călătoria propriu-zisă, din Sylvan către Tiburon, se încheie rapid, fiind mai important locul în care Lily și Rosaleen se adăpostesc: casa a trei surori afro-americane, August, June și May Boatwright. „De acum, călătoria lui Lily poate să înceapă.”, după cum este prezentat în descrierea cărții – dar, până la final, fetița nu mai pleacă nicăieri. Cititorul e setat să tot aștepte vreun nou mediu, însă nu apare niciodată așa ceva. În casa surorilor Boatwright, timpul curge și stă pe loc simultan, lucru care îi permite lui Lily să descopere diverse aspecte importante.
August, June și May cresc albine și vând miere, iar protagonista are prilejul de a fi introdusă „vieții secrete” a acestor insecte. Nu s-ar putea spune că aflăm vreo noutate surprinzătoare, dar găsim un model demn de urmat în stilul de viață specific albinelor. Este accentuată ideea că orice fel de muncă îți oferă un scop și – ceva ce ar fi mai greu de tradus în română – un sense of self. În plus, comuniunea dintre albine ne readuce aminte că oamenii au posibilitatea de a coopera mult mai bine, odată ce depășesc vechile prejudecăți unii față de alții. În realitate, suntem cu toții interconectați, parte dintr-un sistem în care ajungem să ne influențăm mai des decât am tinde să credem – și contează ca noi să ne îndeplinim datoria stabilită. Însăși Lily își redresează atitudinea față de persoanele de culoare, simțindu-se inclusă în comunitatea și ritualurile lor aparte. De asemenea, ajunge să se închine la Madona Neagră, care are un nou efect asupra ei:
„Stând acolo, în fața statuetei, m-am iubit și m-am urât. Asta a făcut Fecioara neagră – mi-a arătat, în același timp, ce era mai bun și mai rău în mine.” (p. 86)
Într-un fel, îi este dezvăluit (mai mult indirect) și faptul că divinitatea nu trebuie să ia forma bărbatului în întregime. Atâta timp cât partea feminină a divinității e negată, oamenii trăiesc, mai degrabă, într-un dezechilibru constant, incapabili să-și vadă defectele și calitățile în mod egal.
Pe lângă muncă, e nevoie și de repaos, de care trebuie profitat cât mai înțelept cu putință. Tocmai în acest punct intervin cele mai mari dificultăți pentru Lily. Aceasta bănuiește că mama sa le-a cunoscut pe surorile Boatwright, însă amână orice inițiativă de a afla informații din trecut. Mințind despre propriul său background, Lily se teme să confrunte anumite adevăruri care ar putea să modifice o atmosferă stabilă, dar iluzorie. N-ar trebui să ne mire faptul că fata declară, cu aceeași încredere, că ori se face profesoară, ori devine „amnezică” (p. 289). Sau că e mai mult obișnuită să aștepte decât să acționeze:
„O așteptam pe August în camera ei. Așteptarea era un lucru la care mă pricepeam de minune. Așteptasem ca fetele de la școală să mă invite undeva. Așteptasem ca T. Ray să se schimbe. Așteptam încă să apară poliția și să ne ducă la închisoarea din Everglades. Așteptam ca mama să îmi trimită un semn că mă iubește.” (p. 270)
Pe parcursul romanului, Lily este copilul care refuză, în repetate rânduri, să-și analizeze trecutul, dând deoparte și posibilitatea de a fi „prezentă” și de a asigura un viitor benefic pentru ea. Însă, așa cum a fost menționat mai sus, în casa Boatwright, timpul nu e doar ciclic – „Am fost surprinsă să-mi dau seama cât de mult îmi lipsea viața noastră obișnuită, rutina de fiecare zi, turnatul cerii în formele de lumânări sau reparatul unui stup spart; rugăciunea pe care mi-o spuneam în fiecare seară, în fața Sfintei Fecioare, îngenunchind între June și August.” (p. 250) – în schimb, oamenii sunt provocați să accepte trecerea timpului, suferințele și schimbările bruște, și să reevalueze „poveștile” lor, viețile în plină desfășurare.
Retrospecția lui Lily cuprinde multiple etape: aflarea unor detalii esențiale despre mama ei, identificarea greșelilor ei și ale celor apropiați, și iertarea acestora. Până atunci, protagonista detectează că e „suspendată, prinsă în prăpastia înfricoșătoare care despărțea cele două opțiuni – a-[și] trăi viața și a nu o trăi” (p. 206). Ținând cont de aceste lucruri, inclusiv moartea lui May Boatwright, momentul cel mai intens al cărții, poate fi privită altfel. De-a lungul vieții sale, May a lăsat să simtă „toată suferința din lumea de-afară”, nereușind să facă diferența între „povara” sa și a celor din jur (p. 112). Primește tot ajutorul posibil și i se asigură condiții cât mai bune, până când o știre o dezarmează complet și, implicit, pune capăt zilelor ei. May alege să se sinucidă, punând un bolovan peste ea, în apă, și scufundându-se sub greutatea acestuia. Într-o astfel de ipostază, fata poate fi văzută ca un Sisif „zdrobit” de propria sa luptă cu existența absurdă, greu de suportat. În acest context, putem să ne referim la eseul filozofic al lui Albert Camus, intitulat chiar The Myth of Sisyphus, în care ne este prezentată posibilitatea ca Sisif să fie, de fapt, o persoană fericită, contrar perspectivei negative, construite în jurul său. Fericirea sa iese la iveală tocmai atunci când bolovanul se rostogolește la vale, iar Sisif are șansa de a se uita în urma sa și de a-și privi, retrospectiv, drumul parcurs. Nimic nu ne împiedică să spunem că traseul este de fiecare dată diferit, în funcție de evoluția și revelațiile lui Sisif. Destinul îi aparține, iar povestea continuă să fie scrisă și reluată la răstimpuri, fiind mai însemnate eforturile omului decât „urcușul” în sine:
“All Sisyphus’ silent joy is contained therein. His fate belongs to him. His rock is his thing. (…) At that subtle moment when man glances backward over his life, Sisyphus returning towards his rock, in that slight pivoting, he contemplates that series of unrelated actions which becomes his fate, created by him, combined under his memory’s eye and soon sealed by his death. (…) The struggle itself towards the heights is enough to fill a man’s heart. One must imagine Sisyphus happy.” (Camus, The Myth of Sisyphus)
În romanul lui Sue Monk Kidd, May este singurul personaj incapabil să-și găsească fericirea. Însă moartea sa modifică traiectoria celorlalte instanțe, în centru aflându-se povestea lui Lily. Pe fundal, se aude uneori cântecul mierii, compus de surorile Boatwright, și răsună, în mod special, versurile “The streets of heaven are gold and sunny, / but I’ll stick with my plot and a pot of honey.” (p. 98) Aproape ne duc cu gândul la finalul poeziei Stopping by Woods on a Snowy Evening de Robert Frost (poezie menționată, la rândul ei, în carte, în treacăt): “The woods are lovely, dark and deep, / But I have promises to keep, / And miles to go before I sleep.” În ambele situații e vorba de o „misiune” neîncheiată, o viață care trebuie să fie trăită în continuare. Cuvântul plot din cântecul mierii, deși este tradus cu sensul de „bucată de pământ”, poate fi interpretat la fel de bine și ca „poveste”. August Boatwright ne confirmă adevărul că „poveștile trebuie spuse, altfel mor, și când mor poveștile, nu ne mai putem aminti cine suntem și de ce suntem aici” (p. 125). Orice „repovestire” implică o moarte simbolică a omului, urmată de înviere, ca rezultat al introspecției. Deși ni se spune că „majoritatea oamenilor preferă să moară mai degrabă decât să ierte” (p. 320) – prin urmare preferând o moarte nefirească, „forțată” – protagonista romanului ne transmite impulsul de a ne trăi viața cu un amestec de putere și vulnerabilitate. Cu toții ne-am găsi o prietenă bună în Lily Owens, un copil deosebit care recunoaște importanța adevărului, a retrospecției, a sentimentului că aparții unui loc sau unei familii și a depășirii unor prejudecăți care destramă potențialul unei comunități strâns legate.
„bâzâitul albinelor mi-a trecut prin tot corpul. Prin lumea întreagă. Era sunetul cel mai vechi de pe pământ. Sunetul sufletelor care se înalță.” (p. 248)
Comments
Post a Comment