Despre „Silvestru și Marele Dictator” de Lucian Dan Teodorovici (Editura Polirom, 2020)

Frica (și pe alocuri nepăsarea) predomină din luna martie încoace, odată cu începutul pandemiei de COVID-19. Presupunem că acest fapt se poate compensa prin transmiterea altor stări generale copiilor, de exemplu. Dacă nu ne putem baza în totalitate pe mai mulți adulți, atunci singura soluție este să se creeze rapid o lume paralelă în care inclusiv un virus înfricoșător capătă o aură diferită. Astfel, curajul și interesul omniprezent se găsesc ușor în noua carte scrisă de Lucian Dan Teodorovici, odată cu inventarea epidemiei de VIM-20. Nu e încurajată brutalitatea (deși poți să fii tentat să spui la un moment dat „Lovim în VIM! LOVIM-20!”), ci sunt căutate mai degrabă alte metode de combatere, în fața unui fel de dictatură.

Un motan gălbui-cafeniu pe nume Silvestru devine, așadar, personajul principal, fiind adus la pachet cu un șir de porecle diferite – în funcție de starea fiecărui membru al familiei sale, așa-numiții „părinți și frați de motani” – și un interes aparte față de filozofie. Este ilustrată comic libertatea specifică pisicilor, capacitatea acestora de a-i „manipula” pe oameni, de a-și impune autoritatea și de a observa în liniște (și de la distanță) ce se întâmplă în jur, în comparație cu câinii pe care din start îi vedem mai des ținuți în frâu. Tocmai această aparentă detașare a pisicilor le permite să-și demonstreze, la momentul potrivit, istețimea și iubirea (infinit de ori mai puternică decât ni se pare) față de stăpâni. Silvestru conștientizează prezența neîntreruptă a oamenilor în casă, ca rezultat al izolării în contextul epidemiei, aude știrile și discuțiile purtate și își dorește să intervină cumva la rândul său. Îi prinde bine să știe că virusul nu afectează animalele, prin urmare pornește într-o călătorie lungă, dispus să ajute întreaga omenire, să comunice eficient cu oricine, prin infralimbaj, și să improvizeze în situații neașteptate.

Dat fiind că tot există nesiguranță printre multe persoane, aș crede că limbajul prietenos folosit de Lucian Dan Teodorovici îi poate face și pe adulți să se simtă, temporar, ca niște copii în căutarea unui confort emoțional. În așteptarea vaccinului sau a stabilirii unor măsuri benefice, cel mai probabil avem nevoie cu toții să ne imaginăm o soluție alternativă – mai mult sau mai puțin realistă. Un coping mechanism este de a ne închipui că putem purta o discuție cu virusul în sine. Poate fi exagerat, deși constituie o strategie bună de a diminua spaima sau dilema copiilor în fața necunoscutului. Pe parcursul ultimelor luni, în diverse articole sau postări de pe internet, li s-au sugerat părinților metode de a asigura un mediu cât mai liniștit în casă. În mod indirect, motanul Silvestru propune cititorilor să aibă o conversație fictivă cu virusul VIM-20, care implică, de fapt, personificarea unei „ființe” submicroscopice și... eventuala înțelegere a perspectivei sale.

Povestea este menită să transmită o doză de curaj. Ca oameni, nu suntem imuni la virus, dar nici nu ne putem permite să ne arătăm imuni la atitudini indiferente sau decizii contradictorii. În plus, este de-a dreptul înduioșător să îl asculți pe Silvestru cum își reproșează singur gândurile îndoielnice despre oameni, argumentând că nimeni nu ar îndrăzni să facă vreun rău:

„dacă de la gazele de eșapament ai exact aceleași stări pe care, din câte am auzit, ți le dă și epidemia, atunci nu cumva oamenii fac exact același lucru ca virusurile? Dacă Pământul o fi și el un organism, pe care gazele îl pot îmbolnă... ? (...) Doamne, ce prostii îmi trec prin cap! Cred că sunt încă amețit, altfel nu mi s-ar plimba prin minte asemenea gânduri rușinoase. Auzi, oamenii să facă rău ei înșiși Pământului, ce demență!” (p. 41)

„oamenii niciodată nu se pârăsc unii pe alții și nici în ruptul capului nu și-ar face rău unul altuia” (p. 53)

„Oamenilor nu li se întâmplă niciodată ca, odată ajunși în vreo poziție importantă, să o ia razna, să devină dictatoriali, să-i considere pe subordonați doar niște mase de manevră; de aceea îi iubesc.” (p. 61)

„Ei [oamenii] nu acționează niciodată în interes propriu, ci se gândesc încontinuu numai și numai la binele tuturor.” (p. 64)

Deși Lucian Dan Teodorovici prezintă ironic părerile și conspirațiile gândite de oameni, dezbaterile despre originea virusului (ba că a apărut în Orient, ba că a fost provocat în Occident, în funcție de anumite probleme economice), este tras un semnal de alarmă. Va fi inițial omis de copii, însă va răsuna o vreme în mintea adulților, în cazul în care citesc și ei cartea. Și într-adevăr, o recomand oricărei categorii de vârstă, întrucât nu strică niciodată să se observe lumea altfel... mai ales din perspectiva unui motan atent, care cunoaște ce înseamnă adaptarea și sacrificiul, ambele ducând, într-un final, la maturizare.