Ada Lupu, cea mai îndrăgită actriţă din generaţia tânără, şi-a făcut debutul pe scena Teatrului Naţional din Iaşi în 2013, cu rolul Ofelia din „Hamletmachine” (regia: Giorgos Zamboulakis). De atunci a jucat o varietate mare de roluri, cele din stagiunea 2017-2018 fiind Vivianne din „Colivia” de Georges Feydeau (2015, regia: Cristian Hadji-Culea), Mary din „Cântăreaţa cheală” de Eugène Ionesco (2015, regia: Radu Alexandru Nică), Povestitoarea din „UNU + UNU...” (2016, regia: Lucian Dan Teodorovici), Fiica din „Măcelăria lui Iov” de Fausto Paravidino (2017, regia: Radu Afrim), Ludmila Cliofas din „Seceta roşie”, după „Cartea foametei” de Larisa Turea (2017, regia: Petru Hadârcă) şi Cristina din „Moartea unui artist” de Horia Lovinescu (2017, regia: Irina Popescu-Boieru). Am avut ocazia (şi plăcerea) de a vorbi cu Ada Lupu despre piesa sa de tip one-woman show, „Povestea păsării fără cuib”, despre pregătirea rolurilor sale diverse şi importanţa teatrului în viaţa ei.
Teodora Leon: Aţi absolvit Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi în 2013 şi aţi devenit imediat actriţă la Teatrul Naţional. De atunci aţi avut mai mult de 10 roluri jucate atât pe scena Teatrului Naţional, cât şi în spectacole independente. De ce aţi ales Iaşul? V-a atras vreodată ideea de a pleca în altă parte?
Ada Lupu: Nu am ales neapărat Iaşul. În general, evit să fac alegeri, caut să-mi las istoria de viaţă să se scrie şi de una singură. Am convingerea că, profesional vorbind, dacă ai cu adevărat ceva de spus în domeniul tău, calea prin care vei ajunge să faci asta se va alege singură. Sunt deschisă la orice fel de schimbare, nu dezvolt ataşamente locale şi mă pot imagina oriunde. Am rămas în Iaşi pentru că aici s-au legat lucrurile. Şi nu regret. Îmi place unde sunt şi iubesc ceea ce fac. Aş putea rămâne aici toată viaţa, aşa cum, la fel de bine, aş putea pleca şi mâine în altă parte. Nu-mi fac planuri, mă adaptez la surprizele pe care mi le rezervă viaţa. Crezul meu este că te poţi manifesta ca artist oriunde şi singura mea strategie este să exist în cea mai bună variantă a mea posibilă, indiferent de locul în care mă aflu.
TL: Prima piesă în care aţi jucat la Teatrul Naţional a fost „Hamletmachine”. Vă mai amintiţi cum a fost această experienţă?
AL: Desigur! Şi, din fericire, îmi amintesc cu plăcere. A fost o bucurie. Am avut parte de o primă întâlnire cu trupa naţionalului ieşean absolut minunată. Recunosc, îmi era frică, nu aveam nicio idee despre cum va fi, dar actorii cu care am lucrat atunci m-au ajutat să mă integrez imediat. A fost ca şi cum am sărit peste prima etapă, am început repetiţiile fără niciun fel de complexe. Am spus întotdeauna că a fost un mare noroc să încep colaborările cu TNI în formula în care s-a întâmplat. Şi am rămas cu un ataşament deosebit faţă de actorii care au fost în distribuţia acelui spectacol: Doru Aftanasiu, Diana Chirilă, Ionuţ Cornilă, Radu Homiceanu, Oana Sandu, Horia Veriveş. Odată în plus, simt că debutul în acest spectacol mă reprezintă, pentru că a fost teatru postdramatic şi pentru că am avut un rol curajos.
TL: Publicul ieşean vă poate vedea într-o varietate foarte mare de roluri. De la logodnica mofturoasă, Vivianne, din „Colivia”, Mary din „Cântăreaţa cheală”, simpatica povestitoare din „UNU + UNU...”, fiica zbuciumată din „Măcelăria lui Iov” până la Ludmila din „Seceta roşie”, cum vă pregătiţi rolurile?
AL: Eu lucrez foarte mult doar gândindu-mă. Am nevoie să înţeleg psihologia personajului, să mă întâlnesc cu el. Nu am o variantă de lucru pe care s-o aplic de fiecare dată. Mă orientez în funcţie de rol şi de tipul spectacolului. Nu toate personajele pe care le interpretez mă determină să mă gândesc la ele pe stradă, în tramvai, acasă. Unele mă consumă enorm, altele mai puţin. Sunt roluri care mă acaparează înspăimântător de intens. Sunt personaje pe care le visez, la care mă gândesc obsesiv în perioada repetiţiilor. Eu caut foarte mult până îmi găsesc personajul. Uneori, definitivez anumite aspecte cu câteva zile înainte de premieră. Am senzaţia că de la un anumit punct încolo, trebuie să aştept ca şi personajul să vină spre mine. Uneori, foarte rar, şi doar în cazul personajelor de care mă ataşez extrem de mult, visez întâlnirea dintre noi. Şi atunci ştiu că nu mai are ce să se întâmple rău. E mult de vorbit despre pregătirea unui rol, dac-ar fi să rezum aş spune că regulile de bază pe care le respect întotdeauna (gândindu-mă pe mine drept personajul, nu actriţa) sunt: nu minţi, nu te nega, nu te scuza că exişti.
TL: Dintre toate aceste personaje, este vreunul de care v-aţi ataşat?
AL: Rolul din „Măcelăria lui Iov” a fost cea mai mare provocare de până acum. Am iubit personajul încă din scriitură şi am ajuns la nişte trăiri extrem de intense, atât în timpul reprezentaţiilor, cât şi pe parcursul repetiţiilor. Iubesc acest personaj pentru că m-a obligat să mă întorc la mine, la o variantă a mea pe care o pierdusem şi nu aş fi vrut să mă reîntâlnesc cu ea. M-a tulburat mult fiinţa asta minunată, pentru care a trebuit să dau timpul cu mult înapoi, altfel nu aş fi putut ajunge la ea. Mie, celei de acum, îmi devenise inaccesibil acest personaj. Dar, în momentul în care mi-am dat seama că nu era necesar atât să adaug, cât, mai degrabă, să elimin, am acceptat această introspecţie şi m-am redescoperit, descoperindu-mi personajul. Am şi visat-o, cu foarte puţin timp înainte de premieră, ceea ce mi-a întregit experienţa, m-a făcut să simt că am avut parte de o întâlnire completă.
TL: În piesa „Schimbarea” aţi jucat un personaj masculin, Condamnatul. V-a fost greu să faceţi acest rol?
AL: Nu fusese primul rol masculin, mai jucasem în spectacole independente două astfel de compoziţii şi, mai mult, în spectacolul de licenţă interpretasem tot un bărbat. Îmi plac şi travestiurile foarte mult, de fapt, îmi place să interpretez orice fiinţă vie. Mi-ar plăcea să am chiar şi un rol de animal. Nu glumesc. Sau de creatură suprarealistă. Nu m-am simţit foarte confortabil, dar nici nu mi-a displăcut.
TL: La finalul stagiunii 2016-2017, aţi avut premiera piesei „Povestea păsării fără cuib”, un one-woman show. Cum aţi reuşit să ilustraţi în spectacol toate etapele vieţii, dumneavoastră aflându-vă la o vârstă atât de tânără?
AL: Nu cred că trebuie neapărat să fi trăit în viaţa reală situaţiile pe care le joci. Totul ţine de puterea de înţelegere. Aşa cum nu cred că trebuie să fi ucis pe cineva ca să poţi interpreta un criminal, să ai copii ca să poţi juca o mamă, nu cred nici că aria ta interpretativă poate fi limitată de vârsta biologică. Prin empatie şi prin relaţii foarte puternice pe care le stabilim cu oamenii din viaţa noastră, noi putem avea, senzorial, anumite informaţii. Eu apelez la experienţele celor din jur. Atunci când o persoană apropiată trăieşte ceva, iar eu îi sunt alături, ştiu prin ce trece, e ca şi cum mi s-ar fi întâmplat şi mie. Asta e structura mea, foarte des mă pun în pielea celorlalţi. E aproape un mod de a exista. Plus că eu nu cred în vârstă. M-am simţit întotdeauna mai mare decât vârsta mea biologică, cu toate că în momentele de deplină sinceritate, de singurătate perfectă, îmi dau seama că nu ştiu dacă am depăşit vârsta de 10, 11 ani. Şi tot am tendinţa să revin acolo. Am stat mereu cu persoane mult mai în vârstă, de când eram copil preferam compania prietenelor mamei decât pe cea a prietenelor mele, iar acum, tot aşa, menţin o diferenţă de 15, 20, 30 de ani. Plus că mai e şi imaginaţia. Eu am exerciţiul imaginării. Îl folosesc şi în viaţa reală şi în cea artistică.
TL: În ce spectacole urmează să vă vedem în noua stagiune?
AL: Am început noua stagiune cu premiera spectacolului „Moartea unui artist”, în regia Irinei Popescu-Boieru. Mai departe, nu ştiu ce va fi.
TL: Aţi juca vreodată într-un film la Hollywood?
AL: Am jucat într-un film care a fost lansat la Hollywood. O coproducţie româno-americană, regizat de francezul Xavier Gens. Nu mi se pare că azi un film la Hollywood mai este ceva atât de greu de realizat. Depinde ce film. Prefer să fac lucruri de calitate, fără să mă intereseze unde sunt produse. Am convingerea că valoarea răzbate din orice colţ de lume. Eu prefer filmul european.
TL: De ce e teatrul important pentru dumneavoastră?
AL: Cred că nu mai e doar important. E deja necesar. Pentru mine teatrul e legătura mea cu lumea din jur. Calea mea de a mă exprima. E fundamental, am nevoie de teatru aşa cum am nevoie de somn, de hrană, de companie. Cred enorm în funcţia cathartică a acestei arte, cred că viaţa este în definitiv o întâlnire, ramificată, iar teatrul este o minune care ne aduce împreună. Eu simt că am venit pe lumea asta cu un mesaj. Că port în mine o informaţie care nu e neapărat a mea, dar devine a mea pe măsură ce-o accesez. În momentul în care împărtăşesc informaţia aceea stranie, înseamnă că eu transmit mesajul, că spun ceea ce am spus, că-mi îndeplinesc menirea. Ca o misiune. Teatrul e un mijloc şi, totodată, are valoare prin el însuşi. Deci, cum aş putea formula de ce e important teatrul pentru mine?
TL: Este important să păstraţi astăzi legătura cu publicul şi online?
AL: Da! E foarte important. Eu cred că o instituţie teatrală ar trebui să devină o comunitate. Şi mai cred că un spectacol ar trebui să fie tratat ca un eveniment, ca o întâlnire între public şi artişti. Mie mi-ar plăcea să se rămână după spectacole, să vorbim cu spectatorii, să le răspundem la întrebări. Nu cred că suntem restricţionaţi să ne exprimăm doar pe scenă. Mie-mi place să se creeze personalităţi, să lucrăm constant la imaginea noastră, să ne promovăm, să seducem publicul. Mie-mi place să postez fotografii cu ceea ce fac, să răspund spectatorilor care-mi scriu, să invit lumea la spectacolele în care joc. De multe ori, oamenii se ataşează de actori, pentru că, în definitiv, publicul pe actori îi întâlneşte în mod direct şi se bucură când pot crea punţi de comunicare cu noi. Se-ntâmplă ca oamenii să vină la anumite spectacole de dragul distribuţiei şi cred că e datoria noastră să întreţinem acel drag pe care ni-l poartă.
TL: Care e cea mai frumoasă amintire pe care aţi avut-o până acum?
AL: Eram la mare, aveam vreo 5 ani, tocmai învăţasem să fac pluta. Îmi plăcea foarte mult să stau aşa. La un moment dat mă relaxasem, nu mai era niciun efort să-mi menţin poziţia şi ţin minte şi acum senzaţia de atunci. Eu am o obsesie cu apa. Şi, de multe ori, când mă apucă singurătatea, simt nevoia să plutesc într-o apă. Nu contează ce fel de apă, poate fi chiar în cameră, la mine acasă. Bun. Să revin. Ştiu că vedeam doar cerul, soarele era suportabil de privit, era undeva pe la apusul soarelui, nu prea era lume pe aproape, auzeam marea cum îmi intra în urechi şi mă simţeam foarte bine în abandonul ăla. Era o senzaţie ca un deja-vu, foarte interesant. Îmi amintesc foarte intens. Nu intru în detalii, cert e că m-a-ntrerupt bunica mea, care era la limita disperării, am primit o ceartă zdravănă şi ştiu că m-au scos ea şi încă două femei din apă. Eram deja aproape de geamanduri şi foarte departe de locul din care intrasem împreună cu ceilalţi copii. Nu ştiu să estimez cât am stat aşa, mie mi s-a părut o fărâmă de eternitate. De fapt, a fost ca un timp sacru, mai mult. E greu de descris amintirea asta, e mai mult o experienţă emoţională decât o întâmplare concretă.
TL: Care e actorul dumneavoastră preferat?
AL: Mi-e greu să aleg un singur actor. Primul care-mi vine acum în minte e Jack Nicholson. Dar e foarte probabil ca el să nu fie actorul preferat, e primul la care m-am gândit. Faţa aia a lui din „The Shining”…
TL: Dar filmul şi cartea preferate?
AL: La filme şi la cărţi e aceeaşi situaţie. „Melancholia” lui Lars von Trier şi „La vita e bella”, al lui Roberto Benigni. M-am gândit la ambele în acelaşi timp. Iar carte… hm, „Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt.
TL: Ce vă motivează zilnic?
AL: N-am nevoie de motivaţie. Funcţionez pur şi simplu. Nu fac pentru că trebuie, fac pentru că simt nevoia să fac. Chiar şi viaţa o percep ca pe o datorie. Nu obligaţie, nu cadou. Mda, se pare că revin la ideea cu misiunea…
TL: Spuneţi-mi un lucru pe care nu l-aţi mai zis în niciun interviu.
AL: Tot ce nu am fost întrebată, nu am zis, haha. Uite, n-am zis în niciun interviu că eu mă bucur (desigur, în măsura în care numărul lor este suportabil de mic) că există în jurul meu şi cocalari şi piţipoance şi mătuşici răutăcioase şi tot felul de persoane greu de tolerat, pentru că mă inspiră. Şi devin chiar simpatice când le priveşti ca pe nişte personaje. Da. Mă declar, cum ar veni, un fel de apărător al nesuferiţilor noştri cei de toate zilele. Chiar simţeam nevoia să vină ocazia în care să le recunoască şi lor cineva meritele, haha.
Varianta în limba engleză a interviului va apărea în curând şi în revista Neuroteen: https://neuroteen.wordpress.com/
Comments
Post a Comment