Decameronul lui Boccaccio are acțiunea plasată în timpul pandemiei violente a secolului al XIV-lea, the Black Death. Apolododecameronul lui Florin Bican face referire la lumea de astăzi, momentan acaparată de COVID-19. Așadar, având parte de o asemenea coincidență, poate este, într-adevăr, necesară întoarcerea la Apolodor, atât în universul original, creat de Gellu Naum, cât și în cel reinterpretat de Florin Bican.
Indiferent de vârstă, fiecare cititor se va bucura de stilul „poemului” din Apolododecameron. Rima nu îl constrânge pe Florin Bican să înșiruie calitățile și defectele pinguinilor care vin să îl întâmpine pe Apolodor în Labrador (interesant de remarcat că se schimbă destinația finală, comparativ cu prima carte a lui Gellu Naum, unde Apolodor își găsește familia în Antarctica, în Golful Terror). Dimpotrivă, rima sporește tonul ghiduș al autorului, ascunzând uneori ironia sa, la o primă lectură. Inițial este o tentație de a se sări de la un vers la altul, găsindu-se, astfel, un ritm alert, jucăuș, de exemplu în cadrul unei oscilații între limbajul literar (și învechit atunci când apare Apolodosoftei – cu referință clară către Mitropolitul Dosoftei) și cel colocvial, batjocoritor:
„ – Cum ai trăit făr’ să rostești
Sintagme dulci și strămoșești?
Răznit de-al tău vocabular,
Nu te-ai simțit pe dinafar’,
Asemeni unui surdomut?
Cum ai putut, cum ai putut,
Să umbli făr’ de-a recepta
Niciun fonem pre limba ta,
Tot pribegind printre popoare,
Gramatical vorbind, barbare?
Dac-ai cetit al meu tractat...
Apolodor n-a mai răbdat,
Și-a zis: – Da’ haidi, bre, da’ gata,
C-acuma mi se pune pata.
Doar au și alții limba lor,
Așa că nu-i mai da tu zor
Că bla-bla-bla și bla-bla-bla...
Precum văd eu, ai o dambla...
Mai bine lasă ciocul mic,
Că când te-aud, iar mă oftic: (...)
Ceț trebue hortografie
Pen’casă poț vorbii or scriie?
Nunchide linba în tipare
Ci lason voia iei, să sboare
Așa cum ie, în stare pură...” (p. 62-63)
Cu ocazia aceasta, se poate observa și faptul că esența lui Apolodor este surprinsă în fragmentul respectiv. Dacă pinguinul lui Gellu Naum avea nevoie de o rimă călăuzitoare (Moșilor – răcitor – zâmbitor – Labrador – cor – scamator – dansator – ușor – tenor etc.) în procesul căutării familiei (a sinelui și a unui scop în viață), Apolodorul lui Florin Bican are de la bun început mai multă siguranță de sine. Este o încredere care, scoasă din context, ar părea iritantă pentru un cititor neavizat. O perspectivă mai largă i-ar permite să vadă că Apolodor nimerește într-o țară în care fiecare pinguin se simte îndreptățit să-și exprime opiniile și să le prezinte ca și cum ar fi adevăruri – ceea ce nu este departe de un alt posibil adevăr general, ideea că fiecare om trăiește într-o realitate a sa, în funcție de experiențele acumulate. În plus, Apolodor nu mai trebuie să traverseze toate continentele pentru a parcurge o mică istorie a omenirii (așa cum se întâmplă în Cartea cu Apolodor a lui Naum). În mod surprinzător la prima vedere, nici nu este obligat să creeze noi prietenii stabile (ca în A doua carte cu Apolodor, unde apar leul Amedeu și cangurul Ilie). În noul Labrador, diversitatea pinguinilor iese la suprafață prin terminații diferite (Apolodrama, Apolodorongo, Apolodiabet, Apolodesign) care reprezintă principala caracteristică a personalității lor (caracteristici duse la extrem, în orice caz). Există și o anumită contopire a culturilor – „Cumnatul Apolodorongo, / Un pinguin străin, din Congo... / Nașul Apolodorian, / Cu pașaport american / (...) / Vecinul Hapolodoriu – / Un pinguin mai tuciuriu” (p. 10) – într-un spațiu care se dorește a deveni un fel de utopie:
„ – Că dacă umblă toți haihui
Și-și face fiecare pârt’e,
N-ai cum să știi dă ei ce-nvârte,
Iar dacă scapi din mâini controlu’
Se destabilizează polu’...
De-aceea sunt pentru un stat
Independent, centralizat.
Un stat de drept, care să-i lege –
Nu abuziv, ci printr-o lege –
Pe pinguini și pinguine
Dă zona care aparține. (...)
Vom evita pe-această cale
Manifestări prea personale,
Care, precum oricine știe,
Conduce doar la anarhie...
– Ce spui tu sun-a utopie,
Îl întrerupse Apolodor,
Ești mai ceva ca Thomas More!
Dar au mai fost alții ca tine
Și n-au sfârșit-o tocmai bine.” (p. 51-52)
Acesta este elementul de familiaritate, mediul în care pot răsări destule viziuni și credințe contradictorii, o lume aflată într-o continuă problemă politică (justificându-se secvența din titlu, „cartea albă”) și sub presiunea cunoscutului political correctness; în acest sens, putem atrage atenția asupra folosirii sintagmei „pinguini și pinguine”, diferență semnificativă față de universul lui Gellu Naum, unde ființa masculină este călătorul (Apolodor), iar cea feminină înclină către o poziție inferioară, statică (maimuța care se îndrăgostește de pinguin). În cele din urmă, tensiunea strecurată printre pinguini își are originea în lupta fiecărei entități de a-și avea vocea auzită. Intervine o conglomerare haotică, în urma căreia se și pierd anumite prietenii și voci, din lipsă de putere și certitudine. Cunoscându-l pe Apolodor în avans, cititorul îl vede în continuare ca pe un mic erou care se evidențiază în marea de pinguini. Totuși, naratorul (dacă îi putem spune așa) observă cum personajul nostru „e și nu e-n mijlocul lor” (p. 75), al pinguinilor. E o imagine pusă în contrast cu statutul glorios al lui Apolodor din prima carte a lui Naum:
„Și au cântat cu toți, în cor,
Iar pe deasupra tuturor
Și-a risipit Apolodor
În triluri lungi, răsunătoare,
Superba-i voce de tenor.” (p. 78, Ed. Humanitas Educațional)
Nu există doar o singură interpretare corectă, cititorii sunt chiar încurajați să asocieze orice eveniment din viața lui Apolodor cu propriile lor trăiri. În urma lecturii, fiecare are de descoperit câte o trăsătură a sa (trăsături care merită a fi însemnate și la sfârșitul numelor). Dar, de la un punct încolo, o unitate comună (acel „apolo” din numele pinguinilor) ne reamintește că sunt destule aspecte care ne aduc împreună, printre care și singurătatea, născându-se un oarecare paradox:
„Ați remarcat că azi există
O aripă separatistă
În fiecare dintre noi,
În orice om, de fapt, sunt doi
Ce se atrag și se resping...
La fel și fiecare ping-
uin există într-o stare
De virtuală izolare
Ce-l râcâie interior
Și-n București, și-n Labrador,
Când cântă solo sau în cor.
De aceea simte că-i e dor
Și – izolat de toți și toate –
Aspiră la singurătate...
Împrăștiați pe mapamon’
Toți rătăcim la unison,
Asemenea lui Robinson.” (p. 76)
Suntem confruntați cu un adevăr și mai pregnant în contextul ultimelor luni dezorganizate (cu o izolare impusă neașteptat). O ieșire temporară din „realitățile” / iluziile noastre poate avea loc dacă recunoaștem că există câte un Apolodor în sufletele noastre, mai exact senzația comună de dor... pentru o liniște pe care o putem experimenta într-o „copilărie” prelungită, un spațiu simbolic fără delimitări și suprimări ale sinelui.
Comments
Post a Comment