„Ține, Iov, robul meu preaiubit, ia-ți toată bucuria înapoi, zice Domnul, și-acesta se însănătoșește, întinerește, își clădește din nou casele, soția îl așteaptă și copiii îi aduc cinste pe lume. Cum m-a încercat Domnul pe mine? Ce nu mi-a dat încă, adică îndurare, e crusta mea tivită cu spini.” (pag. 189-190)
Cititorii sunt atenționați că vor întâlni un Iov feminin în Cartea Reghinei, ultimul roman al scriitoarei Ioana Nicolaie. Vor (re)cunoaște spațiul nord-transilvan în care se desfășoară acțiunea, un spațiu cu o tentă mistică, destul de familiară. S-ar putea spune că misticismul reiese și din soarta femeii, pecetluită pe nedrept în subconștientul tuturor. Se susține faptul că femeia, ca ființă inferioară, va avea de suferit cel mai mult de-a lungul vieții. Într-o astfel de situație, care e abordarea corectă? Este necesară o rebeliune, o răzbunare față de indiferența predominantă? Sau se poate descoperi rostul din spatele unor injustiții, într-o lume plină de neastâmpăr? Prin pătrunderea în sufletul mamei sale, Ioana Nicolaie regăsește vocea astupată și trăiește o nouă viață înflăcărată. Povestea e transmisă mai departe pentru a fi supusă unui proces similar: ascultarea acestei voci și redefinirea anumitor perspective.
„Urletul n-a trecut nici așa, doar mi s-a tras în cel mai ascuns loc din piept, să nu-l știe nimeni, să nu-l audă străinii vreodată. Dar dacă marele meu trup o să se împrăștie până la urmă prin lume, atunci poate că-i vremea să mărturisesc.” (pag. 212)
Apariția mamei în universul autoarei nu este tocmai o întâmplare neașteptată. Debutul său a avut loc în volumele de poezie Nordul (Editura Paralela 45, 2002) și Credința (Editura Paralela 45, 2003), prin diverse versuri intuitive, care căutau un răspuns definitoriu.
„mama e o-ncetineală scăpată
din bâlbâială anilor ei sparți (...)
mama e o întâmplare mai mare
peste aluatul atâtor case și uliți
de mâinile ei frământate (...)
mama e scâncetul nostru
așteptând neîndestulat lângă masă
și brațele ei sunt de-acum draperii
de mult amorțite
și rochia îi e o zare înnorată
de mult în tânguială robotind
la nesupunerile noastre” (pag. 43, Credința)
În Cartea Reghinei, mama vine în sfârșit cu un răspuns (receptat în felurite moduri), căutat cu înverșunare după numeroase evenimente care îi testează curajul, iubirea și răbdarea. Traseul parcurs pare a fi întortocheat, întrucât amintirile se revarsă în mod natural, nefiind prelucrate în minte („mama e o durere întortocheată / între rămășagul porților de lemn” – Credința). Astfel, cititorul este implicit îndemnat să filtreze informațiile și să contureze imaginea de ansamblu. Însă datoria acestuia nu se oprește aici, deoarece romanul nu poate fi doar citit. Este mai degrabă urmărit ca un film, dar trăit ca și cum ar fi un scurtmetraj intens. Fiecare experiență – descrisă cu speranță sau derutare – automat o aduce în față pe Reghina cu un chip care capătă din ce în ce mai multă expresivitate în urma oricărei confesiuni importante. Secretele dezvăluite sunt acompaniate de urletul simbolic, silențios în mare parte, dar acoperit de un cântec pe deplin sugestiv (fiecare persoană va opta instant pentru propria sa melodie – o sugestie poate fi ascultată accesând link-ul: Arcade Fire - Loneliness). Sfârșitul țipetelor este anunțat de câte un citat din Cartea lui Iov, care pregătește un nou capitol și tema principală orientativă.
Reghina își începe drumul în viață cu certitudinea că poate fi mai mult decât o simplă fată. Încurajările periodice – în mod special cele de la vârste mai mici – sunt elemente revigorante care reamintesc cititorului că personajul feminin a avut dintotdeauna impulsul de a se destăinui altfel lumii.
„Cu drumul acela doar un pic abrupt în față, ce-o să faci, Reghină? mi-am auzit gândul. O să rămâi pe loc ca oricare fată? Sau o să tragi aer în piept și-o să te avânți până la capăt? Poți s-o faci, panta care urmează e o nimica toată. Băiatul lui tata ești tu, măi Reghină, sau o fricoasă?” (pag. 116)
Din nefericire, mentalitatea fetiței ajunge treptat să se schimbe, după ce trece prin pierderi traumatizante și se distanțează involuntar de posibilitatea sa de a lua propriile decizii. Traiectoria ei este dictată în cele din urmă de părinți, cutume și idei toxice care au curmat visele multor femei:
„Și-am făcut șapte clase, că atâta m-au lăsat. Nu că nu s-ar fi putut, dar ce-i trebuia știință unei fete? Să-nvețe de-ale casei, țesutul, cusutul și torsul, să fie cuviincioasă, că mult câștig o să aibă-n viață, nu? (...) Deși dac-aș fi putut să-mi pun straie de flăcău și să-mi văd de carte aș fi ales oricând asta. N-a fost ușor cu mine, nu, Reghină, fiindcă n-am vrut să rămân o simplă țărancă.” (pag. 46)
Latura contradictorie a Reghinei se arată de la începutul romanului, când este proasptăt măritată la vârsta de 16 ani și mutată în orașul Văralia. Își cunoaște statutul simplu, are dorința de a-l depăși, dar planurile pentru viitor sunt rostite pe un ton îndoielnic, cu un optimism deja forțat și o resemnare perturbatoare:
„Eu m-am făcut nevastă de-acum, și merg tocmai la oraș, la Văralia, unde viața-i nespus de bună. O să-mi găsesc de lucru poate. Sau o să stau, ca mai toate femeile, acasă. O să sclipească locul, o să-mi aștept bărbatul cu prânzul sau cina puse (...). Și-o să-mi cresc copiii, ce dacă vă par în ceasul acesta numai o biată fetișcană, de unde așa supărare? Că binele așteaptă să-l iei, e cât dealul peste care-n două ceasuri am trecut.” (pag. 11)
În timp, Reghina devine mama a doisprezece copii, victima unor ieșiri violente ale soțului, femeia nevoită să întrețină casa în vremuri dificile, fără destul sprijin moral de la cei din jurul său. Suferința continuă să crească, dar nu este exprimată direct. Cititorul nici nu apucă să o simtă până la capăt pentru că, peste câteva secunde, mama declară că e oricând pregătită să se sacrifice, trecând sub tăcere eventualele dureri („S-o crezi tu, nu-mi atingi mie băiatul, îl apăr cu tot ce am, îl acopăr cu rochia asta care mi s-a sfâșiat într-o parte, nici un pic de moarte nu mi-l va atinge.”). La răstimpuri, după pasaje tulburătoare, „scurtmetrajul” înfățișează suite de versuri obligatorii, care solidifică presiunea instaurată.
„eram încă omulețul îngropat
în trupul imens al unei mame
căreia pe pereții saloanelor
în ploi torențiale îi transpira tristețea...” (pag. 10, Nordul)
„Trupul de o mie de kilograme” al Reghinei, însă, nu este niciodată apăsător, are doar scopul de a simplifica viețile copiilor, suflete mici care constituie de fapt însăși imensitatea femeii („o fată mai mereu singură sub pielea umflând / rochiile ei de material ieftin” – pag. 11, Nordul). Copiii sunt „inima, și plămânii, și creierul, și mușchii (...), fiecare-i un organ de care cum să te lipsești?” și personajul principal se transformă în „istovirea ce încolo și-ncoace / încă ne poartă / ca pe niște bănuți rotunjiți din / calciul și magneziul și oasele ei” (pag. 44, Credința). Momentele fie de slăbiciune, fie de rezistență, curg din unul în altul și șochează prin adevărurile neexprimate una-două de oameni:
„ ... zile-ai împărți oricâte, oricărui prunc, chiar și până le-ai pierde tu pe toate.
Nu, nu e părinte pe lume care să-și iubească la fel copiii. Căci fiecare e om și parte de trup deopotrivă, deci merită altfel de iubire.” (pag. 108)
Aproape de final, fiecare cititor va căuta să stabilească legătura dintre Iov și Reghina. „Cărțile” lor surprind pierderea unor bucurii și a unor libertăți, învinovățirile de sine și speranța permanentă în Dumnezeu. În cazul Reghinei, nu se sugerează faptul că femeia în general primește un destin crunt. Menirea sa este de a birui orice greutate, de a fi sonoră și încrezătoare în evoluția trăirilor sale. O virtute căpătată de-a lungul anilor, mai presus decât iubirea, este iertarea, puterea de a ierta propriile greșeli și ale altora – „Iartă-mă, tată, că n-am fost băiat. (...) Iar dumitale, mamă, îți zic că fetele nu aduc niciodată noroc.”. „Filmul” alb-negru o evidențiază pe eroină în căutarea albului, a inocenței. Încă din copilărie, Valeria, sora Reghinei, mărturisește următoarele:
„ - Mă fac zână când cresc! (...) Pe când tu – și s-a întors spre mine –, tu nu poți fi decât cel mult o slujnică! O slujnică de alb. Că zâna de roșu, de verde, de albastru și de toate culorile care există eu voi fi, nu altcineva!” (pag. 204)
Cât timp cele șase fete și cei șase băieți vor să se adăpostească în ațe de culoare roșie, neagră, Reghina este dispusă „să se coloreze”, să fie testată cât mai mult în viață, doar pentru a atinge albul. Rămâne prinsă într-o căutare atât de obsesivă a purității, încât, printre șoaptele sale, sunt strecurate aparente „jocuri de cuvinte”. La o lectură grăbită, din cauza acumulării emoțiilor, cititorul poate fi păcălit să pronunțe inclusiv termenul „albie” greșit:
„Mă voi strânge cât o gălbenea, numai să mă primești acolo, în albie. (...) Iar pasărea cu aripi de curcubeu va crește cât să ne pună pe spinare și să ne ducă în sus, pe-amândoi, până acolo unde nu mai sunt vaci, nici spaimă, nici sânge care, uite, s-a sfârșit, nu mai iese din mine.” (pag. 112)
În pragul bolii (ultima lovitură a romanului) care o lasă vulnerabilă pe Reghina din mai multe puncte de vedere, mama universală devine totuși cea mai colorată zână, iertată definitiv și îndurată de a-i compătimi și pe cei care au rănit-o. Exemplul cel mai bun este soțul ei, o ființă zbuciumată sufletește în felul său, tatăl „trufaș și tânăr care se războia cu sine, cu credința, cu noi, ceilalți” (pag. 71, Credința). Cartea Reghinei nu este doar o poveste așteptată să fie scoasă la iveală și să contribuie la vreo mișcare feministă. Readuce aminte tuturor că, prin intermediul femeii, iertarea nu mai reprezintă un act de slăbiciune.
Romanul Ioanei Nicolaie, cu o aură de poezie, se citește cap-coadă cu o anumită tărie. Abia la finalul lecturii, întreruperea filmului, oprirea cântecului de pe fundal, izbucnesc sentimentele asuprite, poate, în adâncul inimii. Odată ce trec câteva zile și gândurile sunt așternute, cititorul poate să ajungă la un echilibru și să-și aștepte cu nerăbdare perioada cea mai frumoasă, „vara de trei ani”.
„dacă poezia-i doar dezlânare
în abisul ei nu te pierde
e făcut pentru mine
contorsionatele mele probleme
spumoasele mele confuzii.” (pag. 80, Nordul)
Comments
Post a Comment