Despre „Povești” de Emil-Iulian Sude (Editura Centrului Național de Cultură a Romilor, București, 2018)

Volumul poate fi citit accesând link-ul: https://ikultura.ro/biblioteca/povesti/?fbclid=IwAR1DClsY10jqZCpKiLJKlLwW2h2FAVI-O5CzyI9EJu1N1x-rUcD7j0JZyp0

La început era Cuvântul avântul. Și avântul era cu cititorul. Și avântul era cititorul. Se poate demonstra, astfel, o anumită slăbiciune a noastră pentru povești. Poate încă avem de-a face cu ele dacă le redefinim ca fiind poezii fără rimă. În volumul scris de Emil-Iulian Sude, avem posibilitatea de a recurge la ghilimele pentru că, până la urmă, „între ghilimele orice își schimbă semnificația” (pag. 38, Atâta spaimă în liniștea lumii). Bineînțeles, nu este acesta elementul-surpriză. Noutatea constă în faptul că poetul nostru atinge un nivel unde nu mai trebuie de fapt să apeleze la ghilimele, detașându-se de restul lumii. Detașarea presupune, însă, o anumită rătăcire temporară și multiple schimbări de perspectivă. Noi, ca cititori, ajungem să fim învăluiți de o atmosferă aparte, dar în același timp, suntem nevoiți să ținem pasul.

Prima lectură a volumului Povești nu constituie altceva decât avântul menționat mai sus, aruncarea grăbită printre versuri. Există din partea mea o oarecare reținere față de poeziile scrise azi, cărora, din start, le lipsesc muzicalitatea și, de cele mai multe ori, coerența, mesajul propriu-zis. Dacă rima nu mai prezintă aceeași importanță, textul liric trebuie, în final, să sune ca o poveste, care rămâne blocată în minte o perioadă și începe să fie percepută din ce în ce mai bine după a doua lectură. Volumul lui Emil Sude asigură acel impact memorabil prin cuprinsul cu titluri clare, toate urmate de o expunere neobișnuită a ideilor. Se creează un aer dinamic în care cititorul, din proprie inițiativă, pune în scenă o întreagă piesă, protagoniștii fiind el și poetul. Este o călătorie fără vreo destinație precisă, cu destule impasuri în care cu toții ne-am aștepta să primim un fel de îndrumare până la sfârșitul rostirii poeziei. Acest lucru nu se întâmplă și, pe parcurs, ne dăm seama că însoțitorul nostru, poetul însuși, are și el întrebări fără răspuns.

Interesant de urmărit este continuarea fiecărui titlu în primul vers al poeziilor. Titlurile par a fi construite special pentru a ne induce în eroare, eventual pentru a ne grăbi să le notăm undeva cu înverșunare, ca și cum ar fi vorbe de duh, de reținut la viitoare obstacole. În realitate, ele pregătesc terenul pentru propriile nelămuriri ale poetului, pe care începem să le ascultăm activ odată ce rămânem în urmă cu scrierea lor și nu mai avem altă variantă decât să sperăm la un final fericit – „povestea de după poveste nu ne mai / interesează numai finalul acesteia / fericitul final în care autorul necunoscut povestește / despre el despre noi împreună.” (pag. 95, Poveștile despre mine nu). Aspectul și mai interesant este că există riscul de a intra într-o ciclicitate anume, de a avea impulsul să notăm de fiecare dată începutul „monologului” recitat de poet, fără să învățăm din această greșeală și fiind întotdeauna cu un pas în urma sa – „sau poate cei de azi trăiesc / poveștile de ieri trăite de ceilalți cei de azi / la timpul viitor imperfect. nu îți ajunge timpul / tău să înveți din propriile greșeli sau ceea ce / numești greșeli sunt căi bune ale vederii prezente.” (pag. 50, Imperfect timp).

Gândurile înșiruite capătă un lirism greu de atins, cu un ritm care variază în funcție de revelațiile poetului. Atâta timp cât nu avem soluții de oferit, datoria noastră este de a pune cap la cap ideile recurente. Păcatul, sub orice formă, reprezintă o închidere a sufletului – „iar mândria a opacizat fiecare ființă și / a despărțit lumile. și multe granițe au fost puse.” (pag. 18, La început lumile erau transparente), rezultând în pendularea între bine și rău: „așa cum și binele / poate lua multele fețe ale răului / așa cum și răul poate lua multele / fețe ale binelui acestea circulă / cu o continuă schimbare de înfățișare / și niciun om de pe fața pământului / nu este stăpân nici de bine nici stăpân / de rău nu este unde începe și se sfârșește / răul unde începe și se sfârșește binele” (pag. 83, Hotărât să revină). Oscilația respectivă pare că se încheie uneori într-o resemnare a scriitorului, sau mai degrabă într-un echilibru, coexistența răului cu binele – „numai cei care au ales / binele bine sau cei care au ales răul rău / aveau conștiința / celor alese la comun.” (pag. 28, Și s-a spus că fiecare înger avea conștiință proprie) – deși predomină o stare de nesiguranță în căutarea unui scop: „știa că a venit pe lume să umple un loc. / nu voia nici mai mult nici mai puțin. / numai să umple un loc. / și-a zis că toate locurile sunt la fel. / și nu s-a mai mutat. / a stat țintuit din umplerea locului / care începuse să-l golească.” (pag. 48, Umplea un loc). Tonul neliniștit e pe alocuri înlocuit de jocuri subtile de cuvinte (de exemplu, substantivul „trecut” cu verbul „a trecut” în S-a pus pe așteptat în fața ușii). Găsim și libertatea reinterpretării normelor gramaticale – „scoatem pe are / ana mere. (...) / merele pot fi componenta / fizică / psihică / spirituală / merele pot fi ana / neavând numărul de mere / merele sunt cel puțin două / ana dacă este mere / sunt de fapt două ane.” (pag. 53, Ana are mere) – o libertate întreruptă brusc de ultimele versuri timide („ana are mere / și scoatem / cred că este complementul / mere”), care parcă ar sugera că poetul a fost prins „la locul faptei” și a încercat în ultima clipă să remedieze, ce ar fi părut pentru alții, o „pălăvrăgeală”. Când este să se treacă la situații mai serioase, se oferă o nouă perspectivă asupra comunității de romi (Un cerșetor dintre aceia născuți așa ca fiind), se redefinește omul ca o suprapunere de forme lipsită de contur (Dar cu ce putem înlocui lumina), se descoperă un fenomen mai puternic decât dilatarea (Trilatarea timpului – una dintre poeziile preferate din întregul volum)... sau se schițează un destin postmodern pentru clasicul Făt-Frumos (Ca în orice poveste).

Originalitatea scriitorului Emil Sude se regăsește în puterea acestuia de a ne convinge că poeziile sale sunt mereu create spontan, indiferent la a câta lectură ne aflăm. Întâmpinăm o mărturisire sinceră a unei temeri combinate cu curajul vorbirii, a unei resemnări însoțite de curiozitate. Poziția din centru („punctul de tensiune” al crucii – Un om avea o cruce și nu știa ce să facă cu ea) îi permite să conștientizeze suferința obligatorie și neputința omului de a alege cu adevărat dacă aparține binelui sau răului, punând accent pe legătura invizibilă dintre oameni, soarta prestabilită și universalitatea sentimentelor: „și în / toate limbile pământului l-au numit. sălașul / bucuriilor și spaimelor să-i spună. aparținerea / în neaparținere.” (pag. 19, Și s-a întins cât era de mic de ajunsese la propria cuprindere). Nu se indică direct unde s-ar afla salvarea, însă, în cele din urmă, destinația călătoriei cititorilor nu pare să se extindă mai departe de sufletele lor. Se revine la ciclicitatea necesară și, în cele din urmă, înainte de avântul în necunoscut, la început era tot Cuvântul.

„ai vorbit prea mult îți spui cu necunoscutul. și / faci cunoștință / cu tine. pe mine mă cheamă pe tine cine te-a chemat. de / fapt taci. ai impresia / că ești la parterul etajului 7. și spui un etaj oarecare / după etaj. privești la parter / cu necunoscutul de unde n-ai plecat.” (pag. 88, E ca într-un lift în care respirația necunoscutului e terapeutică)

*Pe domnul Emil Sude l-am cunoscut în octombrie 2019, fiind colegi la Facultatea de Litere a Universității din București 😊